Ora de muzică 132

image

Știu că n-am terminat încă prezentarea carierei lui Sting, istorisirile despre el mai pot aștepta, nici el nu se mai grăbește și nici eu.
Se cuibărește în muzicieni de obicei boleșnița științei și cum se întâlnește suflet cu suflet încep olimpiadele de muzică. Dacă te afli în poziția noului, al ,,neștiutorului”, încep să-ți dea târcoale cu fel de fel de ghicitori ,,populare” din gama și cheile portativului. Pici tu în capcane întinse de puști cu LMM… darămite în cele expuse filozofic de un confrate hârșit de codurile lui Bach. Asta cu trisonul și tritonul este cea mai uzată pe plaiurile lui Benone Sinulescu, confuzia poate bate orice logică și dacă mințile mai dau și-n uitare, le poți zice că-s unul și același. Ce mi-i son, ce mi-i ton, totuna. Riști să fii surclasat și eliminat dintre nemuritorii artei dacă le faci sandwich și le servești deodată. Recunosc, n-am mai stat să caut în cap sensul și am zis trei sunete. Interpretarea mea s-a vrut și impertinentă, am găsit o altă uzură triton-ului și mi-am trimis examinatorul la pescuit oceanic de zeitate, ca să nu spun că la o ulterioară aprofundare de etimologie am descoperit și versiunea chimică, tritiu. Cu toată diferențierea dintre cele două cuvinte tot eu am avut dreptate, cum de obicei prima impresie a mea despre un lucru este cea bună, nu greșisem. Trison este expresia acordului, trei sunete cântate armonic, în acord, simultan, iar tritonul semnifică înșiruirea a trei tonuri, atenție, melodic, adică una câte una, sau armonic. Fiindcă nu se specifică în definiția acordului distanța dintre sunetele ce-i intră în componență, notele pot fi chiar și la distanță de un ton. Dragă colega, Q….
Sfada mea la început de an, asta ca să mă asigur că pe parcursul lui o voi ține tot într-o dispută, a mai cuprins câteva subiecte cu greutate, două câte două, până a degenerat în mâini întinse a supărare. M-am documentat și sunt aproape pregătit să le mai susțin încă o dată, dar de față cu toată lumea ca să nu pară o simplă gâlceavă matinală între doi muzicieni obosiți. Preocuparea noastră a vizat ,,feeling”-ul țigănesc și folclorul autohton care au divagat în istorie, foarte puțin cunoscută atât de mine cât și de el. Dețineam totuși niște date, așa cum au rămas ele răzlețe prin cutia cu craniu de prin I.D.-aticele mele cursuri de la Spiru. Știam de Banu Mărăcine ca fiind printre cele mai vechi melodii populare românești, de supraviețuirea ei și a altor cântecele datorită variantelor ,,pocite” de-a lungul veacurilor, ceva, ceva despre Cantemir și descrierea de dansuri din tratatele lui turco-latinești, de o operă prezentată pe la curtea unui rege, de Anton Pann și…. Era și normal să trecem la turcisme și țigănisme, dar și la Blues. La nativitatea celor ce se aseamănă la simțire si cântări: americanii și țiganii. Când am fost întrebat dacă știu ce este aceea o ,,notă albastră” am răspuns răspicat și neștiutor ,,Nu”. Nu că nu știam, dar îmi sărise muștarul de siguranța cu care interlocutorul meu susținea că nici vorbă de învățătură academică a Blues-ului. Ce manual? Degeaba i-am făcut dovada unuia, nu era solidă. Feeling nene, feeling! Că manelele, că țiganii și lăutăria, că din tată-n fiu. Ceva dreptate pot să-i dau. Un ins cu credibilitate a lăsat înscris că ar fi existat o gamă țigănească pe care indienii plecați prin părțile turcești, cu gând de emigrare spre Europa, o îngânau pe la curți domnești, dar nu există nicio înșirare doctă a ei pe vreun colț de portativ. Cei ce le spun gipsy se încumetă chiar să afirme că ar proveni de pe pământurile Egiptului, studiile lingvistice scoțând la iveală numeroase cuvinte comune tuturor teritoriilor pe unde și-au întins corturile. De aici și pănă a-i ridica la rangul de inventatori de muzică este drum lung, gândiți-vă doar la instrumentele pe care le folosesc. Vioara, țambalul și clarinetul. Acordeonul nu-l trec la socoteală fiindcă provin dintr-o țară unde un surogat al lui emite sunete de câteva sute de ani, dar viorii și țambalului îi trebuiau corzi de oțel, cupru, migală pentru corpurile lemnoase, ceea ce nația asta mereu pe drumuri n-a știut să facă niciodată. Știu, erau căldărari, aurari, vărari, spoitori, etc, dar pentru arta asta a construcției de instrumente era nevoie de mai mult: de știință. Prin analogie n-am să mai umblu la clarinet. Nici noi românii nu ne putem erija în mari făcători de muzică, aici există eforturile secolelor 19 și 20 care dovedesc clar complexitatea și influențele celor trecători pe aceste meleaguri, ale romanilor cu colindele, bizantinilor cu sferurile de ton pe lângâ patrimoniul nostru primitiv redus la ologocordii, tonii, cordii și ritmuri ale versificației de la iamb la peon, de la catalectic la acatalectic.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Share