Consensul

 

iliescu-fsn

Volksgemainschaft-ul* de Dâmboviţa sau despre dorinţa de a reconcilia hoţul cu păgubitul

Îmi e greu să îmi dau seama exact ce a avut în minte ministrul justiției atunci când a vorbit despre antagonizarea unei părți a populației, prin munca procurorilor DNA, sugerând implicit că ar fi nevoie de realizarea unui soi de consens, o ”împăcare națională” pe tema justiției. Cu speranța că declarația nu reprezintă un punct de vedere al celor care au interesul ca lupta împotriva corupției din România să se domolească, am să încerc să explic de ce, dincolo de chestiunea numirii şefului DNA, apelul la consensul naţional e o capcană.

România nu este o societate antagonizată. Antagonismul sugerat de doamna ministru este un soi de dușmănie minoră, artificială, o neînțelegere căreia i s-ar putea pune capăt realizând că suntem cu toţii și avem o țară de iubit și crescut, pentru că, de fapt, suntem patrioți despărţiţi vremelnic de diferende neglijabile de opinie. Lucrurile nu stau însă așa.

Problema actuală a României e că nu avem de-a face cu o gâlceavă uşor de depăşit, între patrioți care urmăresc progresul țării lor, ci cu ruptură fundamentală și ireconciliabilă între cei care doresc ”o țară ca afară”, o Românie occidentalizată politic, economic și societal și o masă care, din spaimă, prostie sau ticăloșie, dorește menținerea status quoului.

Nu suntem singurul stat aflat în situația aceasta. Lângă noi, Moldova, cea pe care o credeam salvată după revoluția tinerilor, din 2009, a ajuns în impas. Opțiunea proromânească și prooccidentală a tinerilor români, e blocată de un electorat în vârstă, nostalgic comunist, aliat cu electoratul rusofon. Cam care ar fi acea cale de mijloc, acea opțiune conciliatorie, între cei ce privesc către București și Bruxelles și cei ce privesc către Moscova?

În Turcia, Erdogan, adeptul unui regim de mână forte, dacă nu de-a dreptul dictatorial, în încercarea sa de islamizare și patriarhizare a societății se confruntă, chiar violent, cu acea parte a populaţiei care dorește menținerea laicității statului turc și a democrației. Care ar fi, deci, calea de mijloc între islamizare şi laicism, între dictatură şi democraţie?

Poate cineva concilia Ayatollahul cu aceia care cer constant laicizarea statului iranian și respectarea drepturilor și libertăților individuale? Democrația neliberală a lui Orban cu democrația liberală cum pot fi aduse la un numitor comun?

Astfel de momente istorice, în care progresul nu se poate realiza decât printr-o opţiune fermă, asumată cu toate riscurile şi în ciuda tuturor neînţelegerilor sunt, probabil, mai frecvente decât cele în care avansul se realizează prin consens naţional. La fundațiile României moderne se află o lovitură de stat, dată de Cuza în mai 1864. Toate marile reforme care au pus bazele statului român au la bază acest act, născut din frustrarea reformatorilor în fața opoziției inflexibile a conservatorilor. Nu e un îndemn la violență sau dictatură, e o simplă constatare, în continuarea celor de mai sus: consensul nu este ceva care să poată fi atins în orice împrejurare sau în orice societate. Dacă Alexandru Ioan Cuza ar fi rămas blocat în căutarea consensului, nu se știe ce s-ar fi ales de Principatele Unite.

Revenind la România de astăzi și la subiectul antagonizării, întrebarea care se pune ar fi: poate cineva concilia dorința de a majorității românilor cu nevoia baronilor PSD (şi nu numai) de a fura, cu impunitate în faţa legii?

Ah, s-ar putea invoca faptul că în discursul ministrului sau în cele ale lui , un alt mare iubitor de consens, nu este vorba despre baronii PSD, ci de populație. Doar că DNA-ul a ajuns să stea în sondaje, la capitolul încredere, mai bine decât orice altă instituția a statului român. Și atunci, care este această populație antagonizată? Ca să nu ne mai dăm după cireși: este vorba despre poporul PSD, despre poporul care știe de la Antena 3 și România TV că Koveși este băsistă. Desigur, mai departe s-ar putea invoca faptul că și poporul pesedist vrea justiție, dar nu justiție înfăptuită de băsiști. O asemenea afirmație nu poate fi însă în niciun fel susținută de analiza comportamentului electoral al poporului pesedist.

Poporul pesedist votează de 25 de ani aceleași personaje incompetente și penale. Azi avem cel mai penal și mai inept parlament din Europa, un parlament controlat de PSD și clona sa, UNPR. Ce mesaje transmite un alegător care votează mereu aceleași personaje, personaje care și-au arătat măsura ticăloșiei și a incompetenței ruinând județele pe care le gestionează? Ce mesaj transmite alegătorul care votează Duicu, Mazăre, Nicușor Constantinescu, Oprescu, Vanghelie și atâția alții? Că își dorește continuarea luptei anticorupție, o administrație eficientă și apropierea României de standardele occidentului? Nu mi se pare. De fapt, nici nu cred că votul pentru astfel de personaje ar reprezenta o opțiune , un mesaj conștient al electorului, care să poată fi cuantificat la nivelul formulării unor opțiuni de politici coerente. Un astfel de vot doar demonstrează analfabetimsul politic și, de cele mai multe ori, precaritatea materială a autorului său. Tot ceea ce putem deduce de aici este că acești trebuie scoși din respectiva stare.

De aceea afirm că modernizarea României nu se va putea realiza printr-un consens la care să participe PSD-ul și electoratul său. Oricât de nedemocrativ ar putea părea, modernizarea României se va realiza împotriva PSD-ului și în ciuda electoratului său, pentru că PSD-ul este nereformabil, iar electoratul său este captiv. Construit pe infrastructura PCR, PSD-ul a evoluat exclusiv în sensul parazitării administrației, ceea ce face nu doar ca membrii săi să fie cu un picior în pușcărie de la data când s-au înscris în partid, dar și că o reformă administrativă reală ar distruge PSD-ul, după cum orice parazit separat de gazda sa moare. Nici celelalte nu stau foarte bine, dar faptul că încă de la nașterea sa PSD-ul a fuzionat la nivel celular cu administrația, face ca partidul să nu poată fi reformat și să nu supraviețuiască modernizării administrației sau luptei anticorupție. Şi, din acest motiv, se împotriveşte ambelor reforme, cu toate puterile!

Tot PSD-ul este partidul care s-a repezit asupra educației, nu doar din interese electorale sau pecuniare, dar, în felul în care au reușit să paraziteze sistemul de doctorate, se poate desluși frustrarea imbecilului care caută să împiedice orice performanță și să tragă în jos o întreagă comunitate, cea academică, doar pentru că el nu se poate ridica la nivelul acesteia.

Atunci, se pune întrebarea, cum va arăta consensul asupra modernizării educației, cu toți doctorii și făcătorii de doctori cu patru clase primare și o sută de cuvinte în vocabularul curent?

Consensul și împăcarea care sunt clamate azi nu sunt cu nimic diferite de ”liniștea lui Iliescu”, din anii ’90, la adăpostul căreia Securitatea și partidul și-au conservat puterea asupra țării. Este o doctrină a stagnării, sau chiar a regresului, care nu doar că va mări decalajul nostru față de vest, dar, în actualul context, riscă să ne apropie de Rusia. La Cotroceni ea e îmbrățișată din lene sau neputinţă, iar în cele mai întunecate părți ale politicii e o certitudine a supraviețuirii.

 *Volksgemeinchaft-ul este un concept nazist însemnând „comunitatea poporului”
 https://en.wikipedia.org/wiki/Volksgemeinschaft
Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Share