Paràlele – Șapte parale

02-text

Câte cere statul ăsta de la un amărât de om. Ar fi în stare să-i pună pielea pe băț și să i-o vândă la iarmaroc.
Povară pe capul omului, dar nu pe-al tuturor. Fac ochii cât cepele când aud de mii de hectare de pământ, de sate întregi cu acareturi, boi de și vaci, date cuiva pentru tot restul vieții. De boieri este vorba, despre acești îngrijitori de neam, de prostime, peste care un domn sau altul îi făcea stăpâni. Nici azi nu ducem lipsă de vigilența mai marilor în dregătorii îndreptată către norod și nici până mai ieri nu era mai bine când se mulgea pământul după calcule precise de roade, când oaia dădea lână după program și lapte la minut. N-am auzit un cuvânt în care să se refere cu nume sau numai cu prenume la ultima spiță omenească, la cel mai oropsit dintre cei truditori, la țăran, nu cunosc vreun codicil care să-l scoată din rândul animalelor și să-l redea umanității, citesc clar însă sute de hrisoave în care ctitori și ziditori de conace, așezăminte de cult și mănăstiri sunt cadonați cu moșii întregi, cu tot ce viețuiește pe, sub și deasupra lor, având drept de viață și de la pește la nărod și până la pasăre. Cu toate disfuncțiile inerente, de neocolit, am găsit ceva ce m-a uimit. Am dat o notă de zece acelei ziceri, doar cu gândul că se putea extrapola peste tot poporul și că n-ar fi rău nici în zilele noastre un astfel de principiu:
,,Condițiile esenițiale pe care trebuia să le îndeplinească cel care vroia să devină ctitor era(u) (:) să fie credincios și să aibă exercițiul drepturilor bisericești, dar și civile, să posede bunurile și mijloacele materiale necesare pentru întemeierea sau dotarea fundațiilor pe care și-a propus să le ctitorească, fără să-și lase propria familie în suferință. (…) …dreptul de a primi ajutor de la fundație în caz de sărăcire….”. Mi-am permis cele două mici paranteze, ca să nu mi se impute dezacordul și greșita lipsă de punctuație. Citatul vizează două fapte pertinente, amendate încă din vechime de etosul popular, acelea de-a nu te apuca de treabă dacă n-ai cu ce și a întinde o mână de ajutor celui în nevoie. De aceea am acordat un punctaj maxim acestui comportament, chiar dacă era doar apanaj de elită și de aceea l-am recomandat ca îndreptar de timpuri noi.
Punând cap la cap antipozii ultimului deceniu al secolului trecut și mai ieri-ul cotidian, am răspunsul la una dintre întrebările neelucidate atunci, imediat după : statul este nefolositor și împotriva progresului. Pe la urechi îmi ajunsese zvonul că americanul dacă apucă să câștige o mie de dolari, îi ia administrația statală șase sute. Cu ce-o rămâne mă, cel englez de continent nordic, ce să mai facă cu patru sute și de ce e ciupit atât de drastic de ? Îi zic nătâng și trec peste ani. Privatizare, acte, dări. Adun, scad, adun. 65% plus tva la cei 35 rămași – s-a făcut de 74. Parcă m-aș întoarce la americani. Uitasem că românul este hoț, mai ales cel așezat pe scaunul domniei. M-am hotărât deci ferm să rămân anonim și să nu încarc catastifele stufoasei administrații.
O bunică, mai arăgoasă din fire, colerică, o adevărată mașină de drăcuit când vedea lenea pe uliță, povestea despre cum se făcuse colectivizarea, ce le luaseră lor, ce n-aveau de la cei resusucitați din praful de pe șanț, ajunși gură bogată odată cu Ana Pauker, cominternul și cooperativa. Poate dac-ar fi mai trăit să vadă cătănia cu care capitalismul s-a pus pe noi, s-ar fi așezat lângă Gheorghe, cel la care striga ,,scoală măi putoare!” și de acolo, din colbul de lângă drumul căruțelor, ar fi afurisit cum știa ea mai bine: ,,Apăi, s-o ia naiba de țară!”.
,,În situaţiunea şi în condiţiunea civilă ce s-a croit familiei române prin noile legi se simte de toţi o stare de siluire şi o anomalie, cu toată organizaţiunea savantă a instituţiunilor, în toate raporturile sociale tradiţionale, încât am ajuns să nu credem în nimic stabil. Putem zice că nu este un singur om serios între noi, fie martor, fie autor, în revoluţiunile ce ne-au agitat şi ne agită de treizeci de ani, care să creadă în stabilitatea stării de lucruri în care ne aflăm; nu este om care să nu se întrebe când o să se sfârşească această operă interminabilă de schimbări care divizează din ce în ce mai mult societatea noastră în tabere ostile.” – Eminescu, 4 ianuarie, 1881.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share