Paràlele – Patru parale

notes1 (Small)

 

O spune Eminescu și trebuie să-i dați crezare. Economia a existat dintotdeauna. Crești oaia, trebuie să vinzi mielul, cioplești lemnul, musai să vinzi coada de sapă, automat se naște negustorul.
Nu-i voi uza numele și scriitura ca punct de plecare în articole, dovadă stă citatul de la final, pe care îl aleg după ce-mi termin vorbăria, anevoie, pentru că abundă de ,,fixația” lui contra liberalismului și brătienilor, doar fac trimiteri către el pentru a lua cunoștință de marea lui frământare în calitate de cetățean și, pentru asta am și ales un titlu cu dublă valență, când ban, când comparație, pentru a înțelege mai bine timpurile și oamenii acestor locuri. De ce nu pot accepta afirmația ce leagă formarea statului de ? Am să mă explic. Ce înseamnă stat? După mine o suprastructură. Era nevoie de el? Eu cred că nu. Descotorosindu-l de toate, de învățământ, primării, guverne și parlamente, spitale și alte câteva nimicuri, o să rămână doar cu o mână de ostași care ar fi trebuit să asigure integritatea celor închiși între niște granițe și spațiul dintre ele. De la ce s-a plecat și la ce s-a ajuns. S-a spus și încă se mai susține această falsă teorie, că întreg aparatul din subordinea lui lucrează în folosul comunității. Folos înseamnă de trebuință, de uz, dar el nu există, nu este pus în operă. Ne întoarcem la oșteni. Ei sunt primii angajați în formarea statului, sunt prima verigă a întortocheatei încrengături ce astăzi a ajuns opusul întâiului gând de protecție comunitară. De la nevoia de-a avea un somn nebântuit de frică, s-a pus de pază cel mai zdrahon dintre toți, i s-a dat o bâtă, câteva vreascuri pentru un foc peste noapte și ceva de mâncare ca să nu cotrobăie prin colibele altora și mai ales ale lor, ale celor ce-l făcuseră staroste peste umbre și cucuvele. Ca să convingi un om să facă ce nu fac alții, trebuie ori să fie el prea slab de înger, ori mai deștept cel ce l-a momit. E tot una. Disfuncția care a dus la șirul ce-a urmat pornește din acest loc: namila și înțeleptul. Ambii stârnind teama, unul folosindu-se în nume personal de atuurile celuilalt. Cum credeți că s-a născut dijma? Așa. Omul, adică paznicul, are grijă, ți-ar spune deșteptul, dar mai puneți și voi câte-un bob de grâu, o blană de oaie, un lapte, o cărniță de mieluț, că s-a săturat bietul de atâtea nopți nedormite. De la un păzitor s-a ajuns la doi, s-au legat și ei de câte o ,,creștină” și nevoile s-au dublat, dar și plata locuitorilor comunei primitive. De făcut o schiță ale instituțiilor de stat incipiente pe aceste baze este o bagatelă. , nevoi, clădiri. De la pază la armată, de la dar la dijmă, de la protecție la imunitate, de la deștept la primar, prefect și președinte….
De ce-ar fi vrut păstorul un staroste care să-i fixeze reguli, să-i spună ce păsune este mai bună pentru oaia lui, cum să-și facă țarcul, când s-o mulgă și s-o tundă, unde să-și depună căcărezele? N-ar fi vrut, vă asigur. S-a găsit un deștept care să atenteze cu ,,mâinile curate” la avuția lui, unul care a găsit de cuviință să-l jupoaie, din lene și fală personală, în numele ,,progresului” omenirii. Brașoave! Fiecare a alergat, cronologic vorbind, după un loc în cartea de istorie, unii nici după atât, puțini sunt acei ocupanți ai filelor îmbătrânite care au ,,săltat” fără urale și aclamații nivelul de trai al pământenilor. Credeți că n-am fi ajuns mai repede aici, în cotidianul acesta ,,boieresc”, plin de huzur? Eu sunt convins că da. Tot setul ăsta de ierarhii statale, stufos, greoi, habotnic, parcă declarat împotriva indivizilor de orice nivel și calibru, n-a făcut altceva decât să țină în loc o stare de sărăcie, de teamă, de incertitudine, doar pentru conservatorismul ce-i aducea venituri prin coduri, regulamente și legi. Câți nu reinventaseră lumea prin migala mâinilor și sclipirile minților și s-au trezit sugrumați ori de zeciuială, ori de alte inovații ce aveau să-i răpească o bună parte din avut la final de an, în pragul neînduplecatei ierni, punctul terminus și zero totodată, pe seama căreia s-a pus o vorbă românească deoparte: ,,cine scapă de iarnă, iese-n primăvară!”. Vedeți un cioban, un meșter olar, un fierar, un țăran dornic să atenteze la avutul altuia? S-ar fi trezit ei intr-o bună dimineață cu chef de harță și-ar fi pus mâna pe topor ca să ucidă pe omologii săi din satul vecin pentru că ori au oi mai multe și mai frumoase, străchini mai colorate, fier de plug mai strălucitor sau bob de grâu mai mare și mai rumen? Nu, n-ar fi avut când. Oaia nu-l aștepta pe el, ciobanul, ca să fie mulsă peste trei zile și trei nopți, lutul de oale și ulcele ar fi rămas o clisă numai bună de aruncat, foalele s-ar fi întărit și-ar fi crăpat nefolosite, ilăul ar fi ruginit, nevânturat, grâul ar fi ajuns doar hrană pentru și suport pentru mucegai.
Tăiați de pe listele analelor războaiele și vedeți ce-a rămas. Veți găsi o lume mai bună, pură. Și zău, încep să-i dau dreptate răzeșului contemporan ce a cerut Moldova în numele descendenței din Ștefan. Ce-aș putea cere eu în numele străbunilor mei? Nimic din ce nu mi se poate da: !
,,Toate acestea sânt pure invenţiuni. Martiriul şi lupta pentru principii sânt meserii tot atât de lucrative ca oricare alta şi, daca cineva câştigă cu tăbăcăria mii de galbeni, de ce n-ar câştiga şi prin meşteşugul de-a fi fost totdeuna cu naţiunea şi în contra reacţiunii?” – Eminescu, 2 1880.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share