Paràlele – Paișpce parale

O așa ascensiune mai zic și eu. De la car la tractor, de la zborul lui Icar cu aripi de ceară, în vis bineînțeles, la aghioane, din colibă direct în palat.
Pentru un astfel de salt nu există o scalare pământeană, poate doar una de comparație cu triburile africane dedate la civilizația americană. Chiar dacă frontul nu a fost în inima orașelor, chiar dacă războiul a cam ocolit ființa civilă și bordeiul ei, țara arăta mai ceva ca după o calamitate. Casele abia se țineau pe picioare, oamenii erau jigăriți și zdrențăroși, pământurile făgăduite de Cuza și urmași zăceau tot în mâna boierilor, simulacrul de industrie își închidea porțile definitiv. Direcția URSS. Așa este, primii la pomană s-au înfipt cei fără minte și oportuniștii scăpați de acuza furtișagurilor de război. Pomană n-o fi fost că nu prea era de unde, mai mult de un blid în plus și o carafă de vin neîndoit cu apă din pivnițele bogătanilor nu puteau avea parte. Discutam despre relația stat-economie și de aici pornim înainte. Nu ne putem referi la reconstrucție, așa cum susțin mulți, țara și avutul erau făcute praf, domeniile trecutului nu mai puteau satisface prezentul, oamenii nu mai erau aceiași. Deflagrația măcinase în piua-i și bun și rău, și deștept și mai puțin, iar ce rămăsese abia dacă se mai putea numi popor. La ce ar fi folosit să zicem vechiul lăcaș de cultură râmnicean? Înăuntru-i călcase pragurile os nobil, acum sacrificat pe altarul arianismului, romanțurile de duzină, fumate, nu mai puteau smulge nici zâmbete și nici lacrimi, împietriseră în fața realității crunte: omul este un nimic. Nostalgia evreismului comercial nu putea aduce pe chip decât o grimasă de încrâncenare și un pumn trântit în masă: ,,mama lor de jidovi!”. Îi înțeleg, erau sătui de ,,săr’mâna conașule”, de ,,bă prăpăditule” și ,,pune biciul pe el”, își doreau propria porție de libertate, propria determinare, calea nouă. Nu era nimic de reconstruit, totul era nou. Lege nouă, casă nouă, trai nou. În primii ani, până la strecurarea, cizelarea și crearea unei concepții, caselele erau aceleași, oamenii alții. N-au conștientizat de prima dată că locul acela pentru un somn liniștit, ferit de furia anotimpurilor, avea să îi schimbe radical, pentru ei era un adăpost de vreme rea, dar când și-au dat seama, s-au trezit din simpli țărani sau orășeni ai nimănui boieri. Locuiau în saloanele unde valsaseră domnițele, unde fumaseră domnii, în budoarele care consumaseră poveștile de dragoste regească, în bucătăriile unde săreau fulgii de pe fazani și dropii, în vestibulul unde stăteau agățate cojoacele și nurcile cucoanelor. S-ar fi întronat burghezi chiar din acel moment, dar erau prea înfometați, prea goi, prea săraci.
Nu știu ce voință este aceea și ce minte care să facă din nimic totul. Asta a făcut socialismul, a determinat un lanț de activități, le-a legat între ele și le-a făcut să meargă cum nu funcționaseră niciodată. Azi era deschisă o moară, peste trei ani nici urmă de ea, mâine se deschidea o brutărie, peste un an nu mai producea măcar un covrig. Cam ăsta era capitalismul la noi, inconsecvent, incoerent și de multe ori impertinent. Nu ducea vreun poporan dorul lui, doar cei cu cheag mai visau un garant pentru averile confiscate, în destule cazuri se făcuse chiar dreptate, sentințele de privare de libertate și naționalizare de bunuri erau justificate, le dobândiseră prin sacrificarea altora. De neînțeles a fost condamnarea ideilor și inteligenței. Aici să nu-i învinuiți pe nătângi, pe ei nu i-ar fi deranjat deșteptăciunea, n-avea cum să-i amenințe ceva ce nu înțelegeau, era un soi de religie la care doar se închinau, ci pe cei care au privit mințile luminate ca un posibil pericol, cei cu o pregătire medie de educație sau un incipit, dar cu neputința de a atinge țelul de-a ajunge pe culmele erudiției. Este știut că o minte strălucitâ este cea mai puternică armă, dar să-i vâri în închisori pe intelectuali, nici ca animalele să nu-i tratezi, asta chiar a fost o prostie fără margini, o greșeală de agățat de gâtul unei nații pe veci. Bine, nici prostul ajuns împărat nu constituie un motiv de siguranță.
,,Materia vieţii de stat e munca, scopul muncii bunul trai, averea, deci acestea sânt esenţiale. De aceea se şi vede care e răul cel mai mare: sărăcia. Sărăcia e izvorul a aproape tuturor relelor din lume; boala, darul beţiei, furtişagul, zavistuirea bunurilor altuia, traiul rău în familie, lipsa de credinţă, răutatea, aproape toate sânt câştigate sau prin sărăcie proprie sau, atavistic, prin sărăcia strămoşilor. Sărăcia trebuie luată în înţelesul ei adevărat. Sărac e cel ce se simte sărac, căruia îi trebuie neapărat mai mult decât are.” – Eminescu, 23 decembrie, 1877.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share