Paràlele – Nouă parale

Nouă parale, cine să ne dea? Fără zbucium fizic, cu siguranță nimeni, cu atât mai puțin acest aranjament social cu dublă cetățenie: când stat, când locuitor de rând.
Când s-a emis maxima ,,politica e curvă”, s-a omis să i se dea și identitate, ambiguitatea punând pe drumuri mase mari de contributori la sporirea efectivelor celor ce se împreunează pe întuneric cu cine se nimerește. E beznă de tăiat cu cuțitul în politică și economie, dar mai mare pâcla în administrație. Cele trei, lesne de separat, clocesc ouă diferite. Pe un cuibar stau cele pestrițe, cu bănuț de aur, strălucitor, aducătoare de sete de putere, arătoase, dar găunoase pe dinăuntru, putrede, rasă rezistentă totuși, tai un cap și răsar două. În paie și puf stau ovele în care sălășuiesc viitoarele diamante, platina și zirconiul, cele hrănite din albușul țării, soluri și subsoluri, văzduhuri, care se încălzesc la pălălaia pădurilor seculare și eclozează sub auspiciile succesului financiar. Mai mici, dar mai multe, ca de bibilică, ouăle sistemului administrativ scot pui la cerere. De căsătorie și înmormântare, de construcție și demolare, apă și canal, lumină și gaze, pentru…. O grămadă de invenții costisitoare, asedieri cetățenești inutile, bătălii cu câștigător ante declarat.
Nu era suficient divanul boieresc, cel care devenise extrastructura poporului, un vampir de supt vlaga din tot ce se numea forță de muncă, au mai inventat pe lângă viziunile de amețit și îmbrobodit vechili noi care să bage mințile în cap cu biciul dării pentru un dezvăț total de aspirații la cele umane. Pentru fiecare meteahnă a lor au înființat o instituție. Seminței de scandal ivită la chiolhanuri i-au făcut poliție, i-au angajat jăndari și i-au făcut câini de pază la beție, boalelor de după – infirmerie cu doftor și muieri care să le ridice moralul mahmurelii. Pentru iertarea de toate păcatele au pus câte o cruce în pustiu și le-au zis mănăstiri și câte una aproape de conac și nu le puteau numi decât biserici. Au făcut școli ca să aibă cu se făli unii la alții, să-și laude odraslele și să le rămâie în anteriuri ,,bruma” de parale agonisită cu greu, în fapt cu trudă de pălmaș, dar tot greu se cheamă. Învățătura are totuși parte de final și beizadeaua oricum se săturase, prea erau toate perfecte. Nu tu hârjoană cu slujnicele, bici pe spinarea țăranului, monotonie plictisitoare de moarte, așa că îndrăznește către tătâne a grăi franuzește: ,,- Mon cher, papa, nu-mi mai place nimic!”. Așa că boierul, ca să-și scoată ficiorul din blazare, i-a dat pe mână politica s-o stăpânească pe vecie și cum va voi de cuviință. I-a construit parlament și ministere. Sătul să mai dea cu biciul și să calce prin toate colibele după ,,ceea ce i se cuvenea” a plămădit….
Toate câte le știți, primării, fisc și judecătorii, pușcării și bordeluri de lux sunt patentate de el, de domnul mai mare sau mai mic ca să vă țină în frâu, să înțeleagă și cel mai netot ce e statul pe pământ. Cum vă puteți lesne închipui, nimic din toate acestea nu are legătură cu individul, cu maternitatea, moartea și traseul dintre ele. Libertatea pură nu-l face mai puțin social, mai puțin cetățean cu apartenență la limbă și spațiu etnic și totuși. I se impută viețile aruncate cu și fără voie în jocul acestui truc numit azi impozit, i se cere responsabilitate și primește pedeapsă pentru culpa umilă de-a pune într-o pușculiță fără fund un ban, doi ori nouă.
,,A aştepta să culegi altceva dintr-un pământ decât ceea ce a fost semănat în el ar fi o copilărie. Ni se vorbeşte de o eră nouă, ni se vorbeşte mai cu seamă de o epocă a neatârnării depline ca rezultat al politicei exterioare, de dispariţiunea vechilor deosebiri de clasă, de dezrobirea ţăranului ş.a. ca rezultat al politicei dinlăuntru, şi aceste mari schimbări se susţine că s-ar fi făcut în adevăr, că s-ar fi împlântat oarecum aceste rădăcini în pământul dreptului public român, că trăim într-o lume hotărâtor nouă, într-o eră liberală. Noi aflăm din contra că, orice săpătură am face, dăm de aceleaşi rădăcini vechi cari formau corupţiunea în trecut şi că, asemenea cuvintelor din dicţionarul nostru modern, multe nume s-au schimbat, esenţa însă a rămas aceeaşi.” – Eminescu, 16 aprilie, 1881.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share