Paràlele – Două parale

indian-art-467709_640

 

 

Nu-ți stă rău cu două copeici în buzunar. Ce dacă nu valorează doi , ce-ți pasă?
Valută este pe piață gârlă, poți încerca orice conversie, oricum vei ieși în pierdere. Leu-dolar, leu-euro, leu-franc, leu-forint, leu-leva, ori invers, totuna. Oricare dintre schimburi se face cu târguială, dă-mi ca să-ți dau, caragialesc, însă nedrept, jecmăneală pe față de la însuși dreptul stat. Am auzit deunăzi aberația întregii istorii omenești, că apariția formelor de asociere sub conceptul acesta de organizare s-ar datora cu totul economiei, chestiei aceea cu ramificare multiplă, atotcuprinzătoare de îndeletniciri pământene cu profit. Dă-mi ca să-ți dau, dar mai pune ceva peste, altfel ce sens ar mai avea trocul unu la unu? Doar de fandoseală? Și nu este deloc adevărat atunci când n-ai nici măcar ce mânca, unde dormi și ce bea. Să-mi explice mie cel ce face astfel de afirmații cum aduni sălbaticii și îi pui la treabă în folosul tuturor, dar fiecare pentru binele propriu? Eu, de la , și voi, am învățat că omenirea la începuturi era ceva ce se chinuia să apuce zorii zilei, un biet animal abia capabil să vâneze, să se apere în fața frigului, să gândească. Se deplasa mai ușor ca mamutul, se cățăra mai bine decât ursul și știa să strige, cât să-i treacă lui frica. Industrie producătoare de topoare din piatră? Ași! Zootehnie? Să fim serioși! Singura legătură a lui cu orice nu însemna om se făcea de pe poziții antonimice, îi dădea în cap pentru o mână de carne în sânge. Cultivare de plante? La ce bun oare? Crește din belșug. Lăptuca era cât segoia, era suficient s-o înțepi ca să-și verse zeama, după mere întindeai doar o mână, apicultura o bagatelă, îți băgai labele acoperite de păr în scorbură de te lingeai pe degete după. Turism însă era. Pelerinaj la moaștele mamutului din vale ucis de străbunicu’, călătorii la apele termale ale mlaștinii de la poalele peșterii. Pe n…! Nu știu comerțul dacă funcționa, se practica totuși o formă a lui, și mă bazez pe instinctul semenilor ce răsuflă pe toate nările, încă. Pot demonstra cât ai clipi că nici acest macro sector de nu exista. Luați două tigăi, așezați-le pe un raft și observați reacția. Care pe care, vă spun eu! Fane, preistoricul, a pus mâna pe o piatră mai colțuroasă. Find primul, din adunătura ce mai rămăsese dintre cei ce-au trecut iarna, căruia frigul nu-i lăsase doar degerături ci și o aprindere de minte, s-a gândit(!) că bine-ar fi dacă blana de oaie ce atârnă lălâie pe Ivan cel slab ar ocupa un loc peste pielea lui vânătă de frig și a întins posibila unealtă cu înțeles că ar oferi-o în schimbul cojocelului. Atât i-a trebuit! Gestul neispirat l-a costat o tăvăleală de zile mari, a învățat totuși ceva: nu oferi nici măcar un bob în pragul nopții și nu cu alții de față.
Lăsăm aiureala mea și a altora deoparte. De la tribuna cotidianului scrutez infatuat peste toate generațiile, am mai mult decât și-a închipuit tata, dublu decât visa , înzecit decât putea strânge înaintașul meu de generație a zecea. Aș fi putut avea de zece ori mai mult, sunt însă român sadea, mulțumit de trai dacă-mi oferă minimul zilnic, conservator fiindcă nu-mi place ca cineva să-mi dicteze reguli și cam atât. Nu sunt nici mai prost, dar nici mai bun decât oricare dintre cei ce-au fost și vor fi.
„Natura i-a dat omului putere mărginită, socotită numai pentru a se ţinea pe sine şi familia. El produce ceva mai mult decât consumă. În acest „ceva” mai mult, în acest prisos sânt cuprinse: întâi ceea ce-i trebuie pentru a reproduce, va să zică condiţiile muncei de mâni, şi încolo un prea mic prisos, care-l poate pune la dispoziţia societăţei sub formă de dare. Din acest prea mic prisos al gospodăriei producătorului trăieşte toată civilizaţia naţională.” – Eminescu, 21 decembrie, 1877.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Share