Ora de muzică 114

image

Dragă prietenă, te văd necăjită și nu știu cum aș putea să-ți fur tristețea pentru totdeauna. Adevărul este că….
Viața n-a lăsat pe nimeni perfect, însăși geniile comit erori copilărești. Doar copiii greșesc și nu știu de ce, dar uită-te la mine, mă vezi întreg pe dinafară, îmi poți da cincizeci de ani când deschid ochii după un somn greoi, deși nu-i am, cu toate acestea pe dinăuntru zace un puști cu inimă de purice când urc pe scenă. N-am putut scăpa de timiditate cum nu mă pot descotorosi de umbra mea proiectată în lumină, i-am spus de nenumărate ori să stea liniștită în culise că mă întorc. Ca un țânc ce nu se poate desprinde de fusta mamei se agață speriată de mine ori de câte ori ies la rampă și se plânge că-i este rușine, că cei din față, înnegriți de întunericul sălii de spectacol, o privesc ciudat….
Te înțeleg pe tine, cea care își ocupă locul în stal și vrea să-și umple sufletul cu fericire, că mă vrei pur, perfect, că aștepți să-ți fiu Dumnezeu pentru câteva minute din viață, trebuie să pricepi că sunt și eu, nici mai mult, nici mai puțin decât un om, ca și tine, unul care a descoperit nemurirea în adierea vântului, în raza de soare, în clipocitul apelor, în lacrimă, în sunetul liniștii dinaintea furtunii, în foșnet de frunză, în iubire. Să mă ierți….
N-ați reținut bine, dacă unii dintre voi vă puneți întrebarea de ce nu ,,sună bine” în prestație pe viu, s-o spunem românește, față de materialul discografic. Vă invit atunci în preambulul melodiei perfect șlefuite. Fac apel la bunăvoința voastră și vă rog să recitiți pasajele în care povesteam despre Sting și cântecele proprii puse pe bandă înainte de aducerea lor spre cunoștința colegilor de la Police, producătorilor și celorlalți afiliați cu trupul, mintea și sufletul la marea lucrare a muzicii. Fiecare dintre compozitori și interpreți vine cu o lălăială pe post de ,,cea mai dintre cele mai”, așteptând ca și ceilalți să sară în sus de bucurie, ceea ce în foarte puține cazuri se și întâmplă. Se întâmpla pe vremuri ca partitura pentru unul dintre instrumente să fie greșit redactată sau ca notele înșirate pe portativul violonistului să sune discordant cu cele de pian sau flaut. Așa crezuse făuritorul de cântec, așa auzise în sine și nu era bine. Corect poate da, do cu sol, șaisprezecimi pe coarda la, optimi și sincope în octava a doua la claviaturi și doimi pipăite perfect de cel cu nasul acvilin ce suflă-n metalul cromat al flautului, totul impecabil. Harababură! Stop!
– Cântați prost, frățioare! ar spune până și ăl din urmă afon.
Și nu greșise niciunul, textul muzical fusese admirabil descifrat! Ce era în neregulă? Uneori cât de tare sau încet sunt cântate notele, cât de sus și de cât de jos sunt ele cocoțate pe portativ, câte instrumente cântă deodată și cu ce rapiditate. Este memorabilă, în ce mă privește, secvența de la cel de-al doilea studio în care am pășit. Pleci de acasă cu track-urile, de tobe, de bas, viori, orgi, piane, chitări, vreo 17 în total, mai pui de chitară vreo două acolo, la fața locului, asculți și sună gol. Măi să fie! Pui o voce de solist, încă două trase pe stânga și dreapta, patru de backing și ai ajuns la un proiect de 24 de canale de mixer, cât jumătate dintr-o orchestră simfonică. Pe lângă neajunsul de-a urca în vederile spectatorului doar patru, cinci vlăjgani și-o paiață de-și rupe laringele, când știi că mai trebuiau vreo șapte, faptul că nu-ți place instalația gazdei tale, fonica sălii, scena îngrămadită…, există o situație specială care pune artistul în dificultate, poate chiar…. Două sau trei. Când toată lumea vorbește, bea și mănâncă, când nu simte fir de apropiere sufletească față de cei ce-l privesc. Nu poți explica nicicum, tu muzician, ce se petrece atunci, intri în fibrilație și nici diazepam-ul nu te mai liniștește, ți se încleștează încheieturile, orice sunet al tău este o caznă grea pentru auz, pleci capul, nu reverențial ci așteptând privirile ridicate și încruntate ale lui, ale celui ce-ți va da un calificativ dezaprobator:
– Nu-i bun!
Muzica te scoală de pe scaun și pe cât de ușor îți este ție să te zbânțui aritmic, pe atât de greu îi este lui, cântărețului să-și facă glanda vocală, degetele și labele picioarelor să presteze Lacul Lebedelor și să reproducă întocmai materialul bibilit cu grijă de turma de amici de breaslă și tehnicieni, aruncat la expunere și vânzare. Cât de greu poate fi? Uite că greu, tare. Viziunea ta, simplistă, se reduce la o pereche de tobe, o chitară, două, o clapă și ce-o mai fi. Atât ai reușit tu să receptezi din cântecul…. Ehei, și știu colegii mei, nu este așa! În loc de o chitară sunt suprapuse pe înregistrare patru, subtil infiltrate, dar imperios necesare, la secția ritmică au fost comandate încă două rânduri de picioare și mâini, pentru claviaturi ți-ar trebui 50 de degete pentru tot cuprinsul armonic și ferească sfântul să mai fie printre instrumente și ,,făcături” de alamuri, strigături și altele. Peste toate, cineva găsește de cuviință că ,,lipsește ceva”. Cu stupoare, aplecând urechea bine, constați realitatea: opera ta de geniu este o ,,nemestecabilă”, frumoasă pe dinafară, tehnică, interesantă, dar searbădă, de parcă un fur i-a luat din vlagă. Cum o dinamizezi? Compresoare, limitatoare, equalizer – masterizare într-un cuvânt.
Concert. Pregătiri. Repetiții finale, playlist, țoale, deplasări, instrumente, amplificare, mixer, mixman. Probleme cu personalul. Probleme cu organizatorul și gazda evenimentului. Probe. O oră doar tobele. Basul cinsprezece minute. Zece minute reglaje bas și tobe. Chitara armonie. Acustică. Nu funcționează overdriver-ul. Cablul. Au trecut alte treizeci de minute. Clapele. Zece minute maxim. Vocile. Solistul – doi, zece, doi, joi, eieiei, uu, ououou…. Vocile secundare. Mai sus vocea mea în monitor și mai ia-i din înalte. Se duce o altă jumătate de oră. Cântăm una cu toții? Două. Și aia cu…. La cât ai sosit? La 12. Cât este acum ceasul? Șase. Repede la hotel, în vestiar, în culise, spălarea, schimbarea și pe cai că se filmează. La opt începem….
Te-am văzut, bună prietenă, de după cortină când ai intrat. Ți-ai pus rochia cea mai frumoasă și mă consider deja norocos că am pe cineva apropiat în sală. Pst! Chiar începe!

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share