Ora de muzică 111

image

Conservatorismul din mine face uneori ravagii. Mă răscolește până în fundul creierului și mă transformă într-un mic pachet de nervi, de neputinți, de….
De bine, de rău, mă simțeam confortabil în pielea navigatorului răbdător până la limita a cinci secunde, în postura aranjorului răscolirilor mele febrile după gând intern, pentru a pune icișa, cu parcimonie uneori, alteori cu acribie, fie chiar relativă, o vorbă, diferită în limbaj de nebunia amintirilor cu muzicanți afini plaiului meu sărat. De o bună perioadă de timp am început să dialoghez trivial cu duhul tabletei, al cărei iad mă atrage ca un magnet, mă fierbe, îmi clocotește răbdarea până la scenarii necurate, criminale. Jur că i-aș face felul! Dar ce vină să aibă biata chinezărie? De unde să știe ea ce planuri întortocheate pun ,,deștepții” de programatori la cale? De unde să scoată ea viteze de calcul mai mari și procese mai multe pe secundă? O împovărează ,,novatorii” de sistem cu noi bucle de informații și-i moare hertz-ul cât ai zice ,,bit”.
N-ar fi vorba nici de răbdare. Nu mă trage nimic altceva de mânecă în afără de conștiință și cuvânt dat, publicația nu este un hebdomadar așteptat ca altele cu sufletul la gură la finalul zilelor de muncă și nici vreo cronică de elogii pentru o partidă de principii cu parafă judecătorească, are libera alegere a autorului, fără plan sau dicteuri, fără vocabule apocrife, cel puțin din parte-mi, fără teama că mâine mă voi trezi ostracizat, infam de pus la stâlp. Clevetesc, sunt și eu din sămânță de om, de român, îmi și pare rău imediat că mă ia gura pe dinainte, dar la scris e lege. Mă abțin să lovesc semenii. Prefer uneori să-i amețesc. Ca acum.
Înțeleg muzica populară până la un punct, până în locul în care tradiția tinde să-și întindă tentaculele și să invadeze alte genuri. Rezidă în afirmație o dilemă, o discrepanță, aceea că mult mi-aș dori ca odată pentru eternitate să se egalizeze balanța de comportamente și cutume de la sat cu cele de la oraș, o înnoire bruscă, pe de altă parte n-aș schimba nimic din moștenirea lăsată intactă de la Burebista încoace. L-aș vrea pe țăran cu cușmă și nu cu șapcă, cu opinci, ițari, cămeșă, ilic și nu cu pantalon de costum, gumari sau pantofi cu cioc și cămașă de nailon sub ilicul de lână ,,andrelit” de țața Marghioala. Prefer o horă sănătoasă la ghioară și o doină de jale în locul unei schimonosiri de solist în stilul muzicii ușoare și o recitare eminesciană în ison de clarinet. Bă, prefer fluierul și solzul și chiar pe ăl de dă cu bâta după ce-l ia de la gură! Și mai bine mă înjură în față decât să-mi spună domnule!
Îmi place să mi se spună prost, dacă sunt. Ce m-aș face cu o etichetă de ,,trecere”, formală, pentru doar două minute de complezență? M-aș trezi pe lumea cealaltă luat în derâdere de sfinți și îngeri c-am fost atât de credul încât să-mi închipui că fui și eu cineva și-atunci chiar m-ar durea, o veșnicie. Marea nenorocire care urmărește orice îndrăgostit de artă, ca și mine, este aceea că niciodată n-o să afle cu adevărat dacă micile lui zbateri au avut ecoul scontat, dacă nota primită de la cel pus să se holbeze la el este cea reală, dacă aplauzele nu sunt decât un accesoriu obigatoriu de final de număr, dacă elogiile nu sunt decât niște vorbe goale. Și să vă spun drept n-am văzut mai mare falsitate ca la cele admirative.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share