Ora de muzică 106

image

Suflete mari artiștii, caritabile, empatice…. Săritoare. Cel puțin cu titlul. Nu lipsește nimeni din peisajul cotidian cu un cântec, o maximă, o dojană, cu o lumânare în forma cheii sol la căpătâiul suferinței semenilor.
Abundă net-ul de afișe. Moartea unora, privilegiul altora de reafirmare. Priveghiuri pe la ambasade, anulări de concerte în semn de solidaritate, de nevoie, sub incidența ilegalității, ante și post reprogramări, voioșie tristă sau tristețe voioasă. Sporovăiam acum câteva zile cu cineva despre banalitățile ,,calde”, abia scoase din cuptoarele socio-politice și din aproape în aproape am ajuns la ,,teoria banalizării generale”, o teză susținută și de mine ca și de alți negativiști. Mi-am lăsat interlocutorul mirat că nu-și pusese niciodată problema inexistenței totale. Nu este chiar o teză în adevăratul sens al cuvântului ci degrabă un demers verbal personal care face un ocol până la absurdul neființei totale și o întoarcere ulterioară la existență, un enunț care ,,omoară” întreaga viață pământeană pentru a o înapoia înzecit valoroasă, de mii de ori hotărâtă cu perpetuarea, de șapte miliarde de ori prețioasă. Presupunerea pornește de la verbul a nu exista, a nu fi fost și a nu fi vreodată, ca valoare de egalitate cu a fi născut. Imaginați-vă că n-aveți nume, că nici nu sunteți în planul de concepere al cuiva și mult, că universul însuși n-are în plan big-bang-ul, lenevește în materie proprie așteptând. Nașteți-vă din acest moment, învățați respirația, nevoia de apă și hrană, mersul, vorbirea, rațiunea și muriți. mult, încă o dată, alegeți un Nero la întâmplare, din oricare și lăsați-l să dea foc lumii întregi, dați-i kalașnikovul, bomba nucleară legată la centură-i și ordonați-i să se sinucidă. Măsurați acum toată istoria omenirii și spuneți cea rămas din ea. Puneți lângă Nimic ambițiile proprii și cântăriți-le.
Cine și ce va să mai spună despre omenire? Nimeni și un mare nimic. Cine va să mai alinieze sărăcia umilă ori bogăția sfruntată și să le confere locuri pe podium? Cine-și va mai aminti de Eminescu, Enescu, Mozart și Bach, și Hitler? Cine va să mai spună ăsta este bun și ăsta-i rău? Nici măcar ultimul ion nu-și va mai aminti c-a gravitat vreodată pe orbita atomilor de frunză și iarbă, în celula primă din care s-a făcut carnea de om. Iată de ce uneori nu pot înțelege nevoia semenilor, confraților de-a roi egoist în prim plan de parcă ar fi unici, ca și cum întreaga specie umană se reduce doar la ei. Lipsiți cuvintele de sens și vedeți cu ce-ați rămas. Cu voi înșivă.
V-am mai dus cu gura, așa mai scurtez din prezentările celor încă rezidenți pe lista de adăstare a albumului Brand New Day. Fatah Bouallagui a făcut oficiile de dirijorat și aranjamente de corzi pentru Desert Rose, tunisianul violonist nefiind la singura ,,abatere” interpretativă după acest . Patrick Bruel i-a cerut să i se alăture ,,Au Café des Delicés” și Amanda Lear, în 2001 la Heart. Are câteva colaborări și în calitate de compozitor în dulce grai oriental, în total cumulând peste 30 de prezențe discografice atât cu artiști europeni, Kasabian de exemplu, cât și din țara de baștină și-aș menționa-o aici pe Ishtar Alabina, dar și pe Khaled. Ettamri Moustapha are și el ocazia să fie parte la fabricarea unui hit marca , mânuind cu dexteritate darbouka, un instrument de percuție ce a servit drept suport și altor artiști franțuji și de-ai lui, de-ai casei. Eu atât am avur de spus și cu asta am terminat-o cu lumea cu iz de minaret….

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share