Ora de muzică 94

image

Tii! Iaca drăcie! S-a pus toată lumea pe cântat, numai eu sunt pe punctul de-a o lăsa baltă. Cu corduci și cristaline unduiri de glotă, cu albe/albi și negre/negri, doar, doar o da pe dinafară vedetismul și s-or înscrie și ei pe listele fruntașilor ochiți românește.
Io l-aș da de exemplu pe Sting al nostru. Stă omul trei anișori, rumegă, iese din când în când cu invitație expresă sau de plăcere și apoi se dă neneul la public fresh, fercheș, cu ochii închiși de trăiri interioare, personale, cu lecția învățată, cu credința că extensia lui, prelungirea vitală numită cântec ajunge la inimile celor împătimiți, ca și el, dar cu un glas și-o învățătură muzicală puțin. Cu părere de rău pentru zbuciumul unora care încă ne atribuie primordialitatea dintâi, sapiența maximă, cu scuzele post mortem datorate marelui Iorga, poftiți încă o dovadă de înapoiere dacică: muzica românească și artiștii ăstui neam clocesc doar între masivii transilvăneni, orientali, meridionali și alții la fel de pitici, precum Babele din Bucegi două chinuite, două interpretări jalnice, marca Anton Pann. Ca să fiu critic până la capăt îmi vărs oful adunat de ani și ani: a ajuns să-mi fie scârbă de Tudor Gheorghe, artist mare, pionier al interpretării doinei oltenești, ghiers dulce, dar parcă prea titan de-a umbrit țara română de la sud de Carpați, și-l stimasem pentru inocența cântărilor lui din Păcală, ce mai, probă de imagine și sunet îmbinate perfect; nu-l mai pot asculta pe Hrușcă, din cauza lui nu mai pot îngâna un colind; de filozofia lui Leșe să nu aud, pare așa, jumătate Kant, un sfert Eminescu, unu la sută Enescu, vreo două părți dintr-o miime Ernest Maftei, cred că și ceva din Brăiloiu și Emilia Comișel, restul este el în persoană. Mai lipsește la toată salata asta celebră în sud-estul…, sud-est, neimportant punctul de reper, o consiliere de crudă muiere a la primaria capitalei, o psihoterapie muzicalo-perversă acompaniată de vise erotice.
Păi când vreodată să-i ajungem noi pe ăștia de-și zic occidentali, fixați pe longitudine și latitudine exact în partea deșteaptă a lumii? Dau cu banul, închid ochii și aleg unul la întâmplare. Hai că-l iau pe Chris Botti. Ia să vedem noi ce știe ăsta să facă. Atenție, avem un trompetist, unul care a început pe la nouă ani, compozitor, ,,tată” a patrusprezece albume, două cu nominalizări, al treilea câștigător la categoria cel mai bun album jazz, și unde, în America, ditamai Grammy-ul, acesta, precedentele două și încă unul, doar locul întâi în topurile de specialitate ale Statelor Unite. O fi bine, n-o fi? L-o fi dorit Sting doar așa fiindcă era toată lumea la picioarele lui și avea de unde alege? Sau cumva notoietatea lui Chris l-a determinat pe Sting să-i facă invitația și să aibă (gata să sar în gâtul cuvântului, să-i smulg din cele patru ,,declinări”, trei fără de accept în română, una măcar: aibă, aibe, aivă și aive) onoarea de-a-i fi alături? Ce ziceți, este important ca în educația unui copil, tânăr, să fie strecurată și nițică , așa cum scrie la cartea? Este esențial ca în familie să existe măcar un instrumentist, la , în oraș, este necesară o mică adunătură de muzicanți care să înceapă astăzi să pornească tăvalugul învățării progeniturilor și să nu se mai termine, să perpetueze odată pentru totdeauna fiecare generație, fără goluri, sincope și definitive renunțări? Hai, să nu fie jazz ca în orchestra în care a fost selectat la 19 ani Chris Botti să fie membru, McDonalds’ All American High School Jazz band, cu toate că cu greul îl înveți pe copil, cu greutate îi va fi și viitoarea carieră, dar măcar o amărâtă de de muzică să ființeze în gâgâlicea asta de oraș, să nu cânte domnule tânărul la Carnagie Hall, dar măcar să apuce două reflectoare pe scena Casei de fredonând două note din Mozart, una din Verdi și jumătate de ton din Debussy.
Adăugire. Nu puteam rezista unei întrebări, mai ales în contextul prezentat mai sus s-a potrivit la marele fix, mai mult decât deșteaptă, prima de acest fel din ultimii 2000 de ani. Să răspund: nu era nici o pierdere, ba mai mult, fără de patria mea natală, Franța n-ar fi avut cerșetori, Italia salahori la construcții, Spania și-ar fi lăsat căpșunile să se mai rumenească o țâră, ar fi avut doar lansări reușite. Cred că nici nu s-ar mai fi pornit atât de crud asupra culorii de piele, Traian ar fi călcat peste crestele carpate fără să se uite cu teamă în urmă, rușii s-ar fi dedat și ei la o plajă mai sudică și la un nămol revigorant fără să se ,,închiediși di” nația cu ,,trompetî, joc șî voii bunî”. Ah, și n-ar mai fi fost înscris în nici un dicționar ,,the best musical romanian word in the world”, Manea.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share