Ora de muzică 92

image

Moartea face ravagii nu doar în ființe ci și în sentimente, dar cum tandemul ăsta viață – neființă nu a abdicat de la îndeletnicirile zilnice, pleacă unul, vine altul.
Kirkland avea să se prăpădească și să lase un loc vacant de pianist, un loc pentru eternitate muzicală lui Jason Rebello. Sânge tânăr, neliniștit ca și al lui Sté, plecat pe drumul afirmării devreme, la numai 21 de ani, când se hotărăște să imprime primele sunete proprii. După cum se exprimă Stuart Nicholson privind talentul acestui instrumentist, compozitor și producător de la începutul carierei, Jason este unul dintre cei mai fini interpreți și creatori de jazz pe care i-a dat universalității Marea Britanie, cu o abilitate și o maturitate rar întâlnite la un tânăr. Școlit în dulcele stil clasic, și există mulți specialiști care afirmă că un parcurs normal pentru un jazzman include o primă edicație cu muzica maeștrilor simfoniei și o prelungire cu inovațiile secolului 20 abundente în cromatisme și ghidări după noi modalități de abordare a bătrânelor game, Jason are un furnizor important care i-a furnizat combustibilul necesar plecării pe acest drum cu cântec în persoana lui Herbie Hancock, acest muzician de superlativ. Uitându-mă în urma celor 91 de povești cu și despre fârtații mei de cântec, găsesc că nu există un mentor mai titrat ca Herbie, el ocupă prima treaptă a celor ce-au influențat decisiv carierele pianiștilor în primul rând, apoi pe ale saxofoniștilor și suflătorilor, dar și pe cele de toboșar, basist și alte năzdrăvenii de soliști instrumentiști, căci este nevoie de un impuls masiv pentru înșirarea atâtor pasaje cu note melodice, atâtor invenții năstrușnice, atâtor ,,salturi mortale” de intervale pentru două mâini de degete ale unui om. Până să intre în ,,vitrina” lui , Jason era o somitate în jazz încă de la 19 ani, criticii considerându-l un veteran al genului și câștigase toate trofeele importante care existau pe piața întrecerilor muzicale. 1990 deci, a fost anul în care a intrat în atenția saxofonistului Wayne Shorter, printre fondatorii Jazz Fusion-ului cu celebrul band Weather Report, cel care i-a produs primul album, A Clearer View, sub sigla BMG Records cu care bătuse palma pentru trei discuri, dar cu care a înregistrat doar două, ocupându-se în mod excesiv de turneele de promovare cu trupa atât în Anglia cât și în afara granițelor ei. Gloria acelor ani îl aduce pe coperta revistei The Wire și pe naționalul BBC 2 unde prezintă ,,Artrageous!”, o emisiune cu și despre muzicieni, un schimb de discuții așa cum doar ei o pot face. Are o perioadă de ,,decădere” și pentru un , după cele patru albume, A Clearer View, Keeping Time, Make it Real și Last Dance realizat în 1995, renunță la muzică și se convertește la Buddhism. Motivul? Faptul că succesul l-a făcut din ce în ce mai străin de toate, mai bolnav în sensul alienării. Și pe câți nu i-a pierdut faima, dar…. Colaborarea cu îl trezește din morți și are primul impuls de creație în 1999, an în care în afara lui Brand New Day scoate Next Time Round. Noua ipostază de membru al familiei îi aduce colaborări cu Jeff Beck cu care scoate din 2006 trei discuri, cel din 2010, Emotion and Commotion aducându-i un Grammy pentru rolul de coautor la piesa Hammerhead. Oricare i-ar fi fost problemele din trecut, și nu este singurul convertit cu trupul și sufletul la , avem și noi un apropiat cu aceleași tendințe, a reușit să-și echilibreze neliniștile și să treacă la lucrurile pe care le știa face cel mai bine. S-a implicat într-un proiect național pentru învățarea muzicii în școli, inspirat de Life in Bath, proiect creat din dragostea pentru , porninind de la premisa că muzica este unul dintre domeniile care ajută decisiv la dezvoltarea lor cu ajutorul inclusiv al familiei. E genul de pe care și eu la un moment dat speram să-l pun în practică, în însă, nu se poate nimic. Jazz Rainbow Project se materializează și prin înregistrarea unui disc în anul demarării demersului, 2007, sub denumirea Jazz Rainbow. Procesul de predare nu se oprește doar aici, Jason este prezent la catedra colegiilor The Guildhall School of Music, The Royal Northern College of Music, The Welsh National College of Music și Bath Spa University, merge la ateliere de creație și la cursuri de master, la festivaluri de jazz în UK și Europa și de asemenea ajută la punerea pe picioare a unor centre precum Jazz Factory at the Wiltshire Music Centre. Pe parcursul anilor de activitate întâlnește și colaborează ca solist cu câțiva dintre muzicienii aflați sub bagheta lui , Marsalis și Manu Katché, nume mai puțin cunoscute nouă românilor, Jean Toussaint, Tommy Smith, Pee Wee Ellis, Joss Stone, Madeline Peyroux, Charlene Soraia, dar și nume celebre: Peter Gabriel, Phil Collins, Chaka Khan, Des’ree, Mica Paris și Carleen . După atâta tevatură printre alții, asmuțindu-și altruismul oriunde era solicitat, în 2013 revine în matcă și produce Anything But Look, o privire către cariera anterioară la care și-au adus aportul cei doi colegi de trio, Troy Miller la tobe și Karl Rasheed-Abel cu basul, dar și vechi prieteni, Jeremy Stacey și Pino Palladino, Will Downing, Joy Rose, Alicia Carroll, Jacob Collier, Xantone Blacq, Sumudu Jayatilika ca vocalistă și ca prezență inedită și specială, Omar.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share