Ora de muzică 85

image

Nu multora li se întâmplă să se rupă de , nu mulți o pun la loc de cinste, în vitrina sufletului și exact ca la o vizită la muzeu să o privească pentru tot restul vieții: intangibilă și de neprețuit.

Mi se pare normal ca după ce-ai atins culmile proprii, după ce-ai simțit atingerea divină, să spui ,,până aici”. Depre mine vorbesc. Mi-e suficient să știu vioara și arcușul atârnate în cuiele din perete, chitara într-un colț mustind de pânză de paianjen și praf, claviaturile trimise în exilul camerelor și noului aranjament de mobilier. Cu toată potrivnicia mea, singur de data asta, fiindcă în rest erau transhumate de soție, am luat fiecare obiect și l-am teleportat în veșnicie. Altădată tânjeam să le smulg cele profunde emoții, le visam, mă închipuiam în tandem cu fiecare dintre ele populând scenele, străzile cu emisiile noastre. Vibram. Extaziam. Plângeam, căci artiștii plâng. De dor, de bucurie, de iubire. Râdeam, căci cei de-un leat cu arta râd până la nebunie, se înalță precum Olimpul, se îmbată cu nectar de sunet ceva decât zeii.
Obștescul sfârșit a bătut gongul de trei ori. Prima dată la 30 de ani, când încă mă amăgeam că va veni ziua când mă voi rupe de amatorismul și ignoranța lipsei unei educații și înțelegeri pe deplin a muzei, a doua oară, la al nu se știe câtelea avertisment, la 40 când am băut pentru ultima oară din cupa marilor scene și ultima oară a sunat a clopotul a , a deces muzical, nu departe de câteva zile în urmă. După ultima răbufnire și evadare din suflet, după ultima cursă cu mine însumi m-am predat. Mi-am încătușat urechile, le-am trimis la zidul sentinței ultime și le-am executat auzul iscoditor, filozof, încăpățânat.

Dac-ar face toți ca mine, lumea ar fi mai săracă. N-ar mai ciripi nicio pasăre, n-ar mai chiui lumea de bucurie pe la…. Bine că muzicanții adevărați nu sunt siliți să facă altora pe plac, altfel și ei ar fi luat calea mea de-acum și n-ar fi cântat nici măcar o boabă. E o liniște pe care o simți și nu i-ai mai da drumul din mâini niciodată. Uite, este împăcat, e pentru întâia dată când se simte relaxat când înregistrează un album, o relaxare, un ,,lasă lucrurile să meargă de la sine”, o eliberare de presiune, de una care, în cele mai multe cazuri, dacă nu în toate, ucide creativitatea. O , pentru că tot ce-a însemnat moarte a celor dragi e undeva departe, pentru că nu-i mai pasă dacă unii îl ridiculizează sau îl atacă, știa de demult cum este să fii când decența în persoană, când om de nimic. Nu-i mai este frică , nu mai contează cum cataloghează ceilalți ceea ce el este și face, nu-l mai interesează etichetarea celorlalți cu privire la compozițiile lui: ,,Dacă muzica este fuddy duddy, așa să fie. Asta este ce am și sunt mândru de asta!”. Asta înseamnă să îmbătrânești.

Ultimul muzician de prezentat în dreptul lui Mercury Falling, cu toate că lui Wayne Jackson nu i-am acordat separat ci l-am legat ombilical de Love, se numește B.J. Cole și este prezent pe spațiul muzical al albumului cu un Pedal Steel Guitar, instrument atât de căutat în muzica cu miros de vaci, atât de nimerit pentru o piesă ca Lithium Sunset. E neobișnuit totuși ca un englez să abordeze un astfel de instrument. Cum ajunge să cânte la el? După ce învață chitara, încântat de prestațiile celor de la The Shadows în frunte cu Cliff Richard, dezamăgit că nu poate atinge performanțele celor mai buni dintre ei și după ce a ascultat duo-ul american Santo & Johnny la Perry Como Show. Asadar, în 1963 i-a decizia abordării Pedal Steel Guitar-ei. Prima trupă serioasă cu care scoate trei discuri, racolat de Stewart Brown, membru fondator al Bluesology, se numește Cochise. După primul în 1970, apare pe discul lui Elton John în 1971, component și el al trupei Bluesology, Madman Across the Water și se crează premisele unor noi tipuri de abordări ale muzicienilor și compozitorilor britanici tocmai datorită demonstrației lui de pe Tiny Dancer. Era clar ce poate face un om și o chitară cu pedale. În acei ani are numeroase apariții și am zărit trei nume celebre printre ele: Olivia Newton-Jones, Uriah Heep și Cat Stevens. După 1980 aproape că n-a ratat nici un nume cunoscut: Shakin’ Stevens, Paul Young, Roger Waters, Björk, Depeche Mode, Pet Shop Boys, Robert Plant, David Gilmour, Tom Jones și Robbie Williams. Creativitatea lui scoate la iveală șapte albume și dacă-l vor ține picioarele, la anul, la 70 de ani, să-l chemăm să ne cânte de prin ele!

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share