Zăngănele XCVII

image

Într-o singură zi se nasc poeții. Doar o singură clipă îi trimite dincolo, în raiul cuvintelor surori.

Poeziile se nasc toate astăzi și nu mor niciodată. Ieșite din jobenul ochilor închiși au nume și prenume, au mâini care se transformă în aripi, picioare de iamb, inimă veșnică. Au Aura lor. Și eu pe a mea. Se împlinește un an, primul de la nașterea ei ca martor al veșniciei și încă unul în care n-a avut răbdare să ne fie alături cu vorba, cu spiritul și fapta. Aura Stângaciu, un chip prea puțin familiar, antet azi unui portret de cruce, un gând atârnat de o dorință neîmplinită, cea de-a fi om pe de-a-ntregul. Un om fără trup, un trup fără om. Sora mea de pus pe prima carte.

Mi-e la fel de greu ca și prima oară. Vorbele se împotmolesc, nu se învoiesc să fie scrise lesne, zăbovesc cu încăpățânare în alveolole amprentelor și amuțesc. Tac, se cufundă în liniștea pioșeniei și mă suspendă în inerție. Cum aș mai putea rosti vreodată durere când ea a avut-o pe toată? Cum m-aș mai putea închina lui când ea a făcut închinări din cuvinte, icoane din gânduri, îngeri din poezii? Cum m-aș mai putea eu înfățișa Lui cu rugăminți când Aura i le-a înălțat pe toate? Cu ce drept să-i cer Lui iubire când Aura o primise pe toată din sufletul lui divin? Cum să-i cer Lui iertare când ea, cea mai păcătoasă dintre toți pământenii, o primise întrutotul?

M-am lăsat rugat, fiindcă n-am mai vrut să destăinui soaței că avusesem aceeași pornire, să merg cu inima acolo unde străjuie printre cavouri și gropi ordinare toate regretele mele. Ședeau cuminți, aliniați, cu oasele dezgolite în sicrie, cu tigvele către cer, cu privirea ori doar numele urmărindu-mă în treacăt. Am primit încă o dată lecția trecerii dincolo, aducerii aminte, ritualului luminii prinse de mucul de lumânare, atingerii chipului prins în rama rece, ovoidă, veșnică, cu iubire trimisă cerului. Mi-am revăzut prietenii, le-am dat binețe, i-am întrebat în gând ce mai fac și le-am promis să ne revedem peste exact un an. Arcuș își pusese sacou maron, Aura avea aceeași pălărie fistichiu pusă peste pletele abanos, bunicii stăteau pitiți după aceleași îngrădiri, Ion, Ioana, Maria, Marin, Gheorghe, Aristică, Pavel, Petru, Mihai, Constantin, Jana, Fănica… erau toți acolo, de strajă nemuririi. Epitaful domnului Lăzăroiu era încă neatins, cuvintele Aurei sculptate în aceeași marmură.
17 August, ziua Aurei, 17 martie 2014, ziua poeziei:

Galaxie

M-aș arunca în galaxie
Să-mi pierd urma negreșit
Să nu mă mai găsească nimeni
Nici în mii de ani târzii
Să stau liniștită-n praful
Stelelor din galaxii.
Aș plânge-n sfârșit liber
Liberându-mă-n milenii
De durerea planetară
Și m-aș învârti frenetic
De-abisale bucurii
Împletite-n fericiri.
M-aș pierde fără regret
În infinitul univers
Fără să mă-ntorc vreodat’
Pe pământ plin de infern.

La mulți ani, oriunde-ai fi!

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Share