Zăngănele XCVI

image

Observ prima oară. Oamenii din jurul meu s-au schimbat.

Sau măcar încearcă. E de toată lauda isprava lor, pot în sfârșit răsufla ușurat. Toți au întinerit, ridurile nu le schimonosesc fețele, mâinile nu sunt atât de îmbătrânite, ochii sunt parcă vii ca niciodată. Mi-aduc aminte de spusele cuiva perindat pe dinafara granițelor, pornit ca omul curios să tragă o ocheadă de-aproape celor două feline pe care le zărise de la distanță și cărora le pusese ,,gând rău”. De la depărtare și bunica e fată mare. Culmea este că nici de la doi metri nu-și pierduseră virginitatea, ,,fecioarele” aveau să-și destăinuie dinții puși în paharul de pe noptieră abia când temerarul nostru le talona fotbalistic într-un unu la două, cu același gând impudic. Nici ,,scuzate mi” n-a apucat a rosti Don Juan de Sărat, a tăiat-o de frică precum atleții la 50 de metri viteză. Nu s-a uitat în urmă, s-a pierdut printre copaci pe o cărare uitată din parc și-abia atunci, cu mâinile pe genunchi, aplecat, cu limba scoasă, a trântit un stuchit în sân. Dacă a binevoit să mi se destăinuie, e sigur c-a rămas marcat pe viață, dar că s-a și lecuit de meteahna de-a lua femeile otova.

Sunt bucuros nevoie mare, șansa de a scăpa de chichițele folclorice este certă. Mai avem câțiva ,,ițari” și ,,ii” de lepădat, dar e bine deocamdată și așa. Om mai juca noi hora un , însă n-o mai dănțuim în opinci, broboade și căciuli de astrahan, generațiile acelea sunt pe cale de dispariție.

Nu mă mai mir, în rarele ocazii în care sunt vizitator în zi de Duminică la sat, că țațe mai măricele nițel ca mine și moși, unii chiar de-un leat cu al meu, tocesc lemnul băncuțelor de la poartă, adunați ciorchine pe lângă unul și consoarta ieșiți la ,,stradă”. Poarta are și ea rostul ei, intri sau ieși, primești pe cineva ori îl poftești afară. De ce să se afișeze și să conferențieze de pe o parte pe alta a uliței este iarăși un lucru greu de priceput cu o minte urbană ca a mea. Invită-l bade în curte, du-l sub umbrar ca să se mai răcorească, bagă-l în casă la căldură, sporovăiți, glojdiți, beți o țuică fiartă! Nici ca lumea nu se face, nu iese nimeni câștigător la spart de semințe, iar bârfa de la coada vacii nu mai face doi . Nu vă aduce bemveul la poartă, nu vă pune lanțuri de aur la gât fiindcă sunt sigur că voi știți care este nivelul bogăției și al sărăciei, el se măsoară în saci de grâu, în lese de porumb, în godaci și păsări și în spoiala de var de pe fațada casei. Doar nu v-oți schimba voi acum. Vă știu și vorba: lasă-i pe ăia tineri să facă, noi am făcut la timpu’ nostru! Nu-i așa că am ghicit?

Văd zilnic mai tineri, ceea ce mă face să mor în fiecare zi mai puțin, mai deschiși la nou, la a trăi un strop mai mult, mai bine, văd care înfruntă sfârșitul cu mult mai mult curaj, care luptă pentru fiecare secundă de viață cu vitalitatea pe care strămoșii n-au avut-o niciodată, care nu se mai lasă ușor subjugați de junghiuri, dureri de oase, boli de inimă și senilitate. Văd în sfârșit o lume vie, poate cu mult prea fardată, rujată, vopsită, ascunsă după ochelari de soare și textile fistichii, dar prefer masca asta ,,tatuată” pe piei mai puțin laxe, mai puțin lenevite de gândul îmbătrânit decât o buială de coțofană trecută la cele egiptene îmbălsămări atrăgând stradale cruci de nedumerire.
O simplă ocheadă în jur este de cele mai multe ori barometrul cel mai eficace pentru măsurarea bunelor purtări și maniere.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Share