Zăngănele XCIX

image

Fotbal și . Despre ele numai de bine.

Dar mult de rău. N-am microbul jocului englezesc în sânge. Nefiind înzestrat cu picioare robuste, menținerea mingii pe labele cu tarsiene, pe genunchi și cap mult de două aruncături în aer s-au soldat tot timpul cu eșecuri enervante. De aceea n-am agreat în mod special acest sport de masă, ales după ce am renunțat definitiv la gândul obsesiv de autodepășire și după ce singurul român ce mă putea reține în fața ecranului a părăsit scena fotbalistică. Era normal să ghiciți, mă refeream la Hagi. După el, m-am învoit să las ochii să-și tocească pupilele o vreme, cât să fiu îngăduitor cu Munteanu care se chinuia evident să-l suplinească fără sorți de izbândă pe El Grande. Rar mă prinde televizorul astăzi în ipostaza spectatorului de joc de 22 și se întâmplă totuși, dar fără patima aceea din urmă care mă adusese în stare să port monologuri absurde cu tubul catodic, ci doar ca să fiu martorul unor regaluri de talent, dăruire și muncă epuizantă. Ar fi absurd să-mi pierd vremea pentru a fi martor fără voie la tonele de huliganism neaoș de pe teren și tribune. Războaiele astea civile mă trimit totdeauna cu gândul la obârșiile nației și cum o fac înțelelpții, renunț la a mă încărca cu încă o pagină istorică ratată de neamul românesc. O bună perioadă în urmă priveam bătăliile cu balon rotund din afurisenie, tocmai pentru a le face în ciudă concetățenilor care erau exasperați că nicio echipă de sub drapel roș’, galben și albastru nu bagă mingea în poartă. Mă distram de minune să-i văd pe protagoniști, dar și pe chibiți cum crapă de necaz că încă o speranță, nefondată de altfel, le moare, ce , bucuria mea era să înscrie ceilalți. Am trecut și de acele zile. deunăzi m-am încumetat să fiu îngăduitor cu compatrioții și să le dau nițel credit, însă m-am ales pe retină doar cu cotoieli și anti joc. Am fost mult decât de bun simț, o singură repriză a fost suficientă ca să-mi dau seama că nici de microbist n-am talent, ales că în partea a doua, după câte am aflat, s-a dezlănțuit măcelul: palme, pumni și coate.

Nu e singurul ,,sport” în care cocoșimea este la mare căutare. Datul la geoale este principala preocupare a celor ce se avântă în duelurile corp la corp cu națiunea. Cunoasteți numele și acestui joc: politică. Înțelepciunea nu face nici ea casă bună cu cei de pe locul întâi pe națiune. Un episod pe care îl am în minte, m-a ținut pentru a nu știu câta oară departe de mirajul c-aș putea fi exponentul unei părți a urbei prin care mă foiesc zi de zi și asta doar datorită jenei cu care sunt înzestrat de la natură. Penibilul și absurdul n-au făcut nicicând casă bună cu mine, înfumurarea și lauda de asemenea, cu toate că mi-s om și eu și mai am în particular mici excese de aroganță, dar mai ales cu lipsa de seriozitate nu m-am putut împăca vreodată. Dacă politica ar fi ceva care se mănâncă pe pâine, mai că m-aș așeza la masa ei așa cum cineva îmi sugera deunăzi, dar cum nu este nici măcar de-un mic dejun luat în fuga dimineții prefer să rămân flămând. La ce adunare pestriță, ce fabulații și în ce arondismente se încumetă un astfel de mod de vedere și practicare a ideilor n-aș putea achiesa în vecii vecilor, mai ales când ele n-au niciun ecou. Vorbești ca să te auzi, pui în operă cu mâna altuia ca să ai cu ce te făli, blamezi și ridici în slăvi cu aceeași măsură și efervescență ocolind egoist esența aflării tale acolo. Când nu mai ești agreat te furișezi pe o altă platformă perorând exact contrariul, neținând cont de menirea, de rolul, dar mai ales de conștiința ta. Devii o simplă mașină de aruncat invective la adresa unei mâini de privilegiați. Eu zic să vă lăsați, este o pierdere a timpurilor. Mai curând un pahar cu apă chioară decât un șpriț politic.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Share