Zăngănele C

image

Mirarea pentru spasmul scriitoricesc de acum câțiva ani încă își face loc când și când și-mi pune degetul la tâmplă a sminteală.
M-am ales totuși cu câteva beneficii de pe urma nebuniei inexplicabile de a pune a lângă b, e lângă x și multe alte combinații, am trecut la etapa…. Nici nu știu în câte feluri mi s-a mai spus. Echivocul a pornit de la primul ,,oa” de făt venit pe lume. Unii m-au numit Sorin, alții Iulian, o parte s-a bucurat enorm că pusesem capăt unui supliciu de nouă luni, cealaltă s-a mâhnit că nu reprezentam o eșuare la malul facerii. De la puiul meu la irează, de la lumina mea la prostule, de la gâgâlice la copchilu’ naibii. Deruta și imprecizia sunt probabil defectele primilor mei ani de viață fiindcă după aceea n-a mai contat, am acceptat să mi se spună în fel și chip, numai să mi se spună. N-am scăpat de apelativul ,,încăpățânatule” și ,,boule”, de ,,neîndemânatic” nu se punea problema, ,,deștept” am fost prea puțin etichetat, în schimb când venea vorba despre muzică gratulările curgeau cu nemiluita. ,,Talentat” domnule, ,,auz perfect”, ,,bun” într-o generalizare bizară. În punctele astea am pus eu mereu un semn de pauză lung cât să mă dumiresc și să pricep iota cuvintelor lor. Este adevărat că ghiceam cu ușurință cele note, dar nu același lucru se întâmpla cu mâinile și aici eram eu încurcat de neconcordanță. Ori eu eram așa cum spuneau ei, ori își răceau gura de pomană din complezență, ceea ce însemna că erau din alte sfere și eram cantitate neglijabilă în ochii lor. Mai există o posibilitate. Eram colacul lor de salvare, ,,geniul” incipient care îi făcea fericiți în ciuda lipsei lor intelectuale. Până la verdictul final al dumeririi pun o virgulă.
Anii au zburat, eu nu. Din teamă, din dragoste, din neștiință am preferat teritoriul natal. Oriunde m-aș fi dus cu gând de rămânere sau cu pas trecător mă răscolea dorul, o chestiune care în accepțiune fizică exterioară, ce văd ochii, ce aude urechea și ce mirosuri și gusturi prind nasul și gura, părea la prima vedere un vârtej sanguin și o tresărire de inimă. Mai pleacă dacă mai poți. Cu cât cei din preajma ta îți devin mai simpatici, mai apropiați, cu atât mai puțin reușești să te rupi de casă, stradă și oraș. Insignifinatul și banalul ăla tinde să te ridice în ochii tuturor. Ăla mic, ăla mare, ăla din clasa a…, ăla de la televizor, ăla de pe scenă, ăla al lui Călin, ăla de la taraf, ăla de la stație, ăla cu corespondența, ăla din capul listei, ăla subțirelu’, ăla cu chitara, ăla care-a scos…, ăla cu Manciulea, ăla care bate tablă, ăla cu coadă, ăla nebun, ăla cu fes, în fine, ăla! Zău dacă nu m-am simțit important chiar dacă numele nu făcea nici două parale, și în fața unora nu figurai nici fizic ca egal, darămite să te pună pe un soclu ca al lui. Elevul Călin, băiatul de la muzică, soldatul Călin A. Sorin bun la toate, chiar și la arest, lăcătușul mecanic Călin, lăutarul ăla din neamul Călin, tablagiul lui Călin. Astea sunt personificările normale. Ce naște din tinichigiu, tablagiu moare. Sunt însă multe apelative pe care vrând-nevrând le percepi ca fiind tendențioase, umilitoare de-a dreptul, amenințătoare. Din panoplia lor multe încep cu bă. Bă șmechere, bă țigane, bă nimicule, bă te omor, bă….
Astăzi toate acestea sunt în urmă, azi când pentru prima oară m-am simțit cu adevărat om, azi când orice pată, fie că era, fie inventată de ochi iscoditori în nod de papură, s-a șters cu un singur cuvânt, aruncat fie și din neliniștea celorlalți de-a se situa pe poziția secundă: Scriitorule! Astăzi închei un capitol, o filă ultimă Zăngănelii.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Share