Zăngănele XCV

image

Până și mațele se ceartă-n burtă. Uneori de foame, alte ori de prea multă ghiftuire.
Mai departe de tabla de șah n-am stăruit, așa cum nu pricep ,,tactica” atacului la rege sau rocada, nu pot fi învinuit că nu dețin cheia dezlegării drepturilor princiare moștenite. Neavând aceste atuuri la îndemână, sunt pus în situația ingrată de a nu putea ajuta cu nimic figura alteței sale cel mic, ras de la porția de caviar a titulaturii. Daraverile astea din ograda regală ale unui cap încoronat dar fără coroană, ale unui ,,Ioan fără de țară” par niște mici drame de consumat în fața unor rânduri de scaune goale, când și când aplaudate de femeia de serviciu și electricianul teatrului împărătesc, ultimii mohicani rămași de nevoie pe baricadele leului promis la bătrânețe. Cel mai elocvent, chiar dacă i-am luat părerea aproape în silă și derâdere, a punctat judecătorașul nostru karatist de CSM situația. El, cu cartea în mână, cea de căpătâiul nației, i-a desfiintat din câteva paragrafe, i-a ,,articulat” cu jordia legislativă scurt și la obiect.
Gestul de-a pune în mână sceptrul urmașilor, privit astăzi este unul ce ține de primitivism istoric, tăierea de la porție a celor fără drept prin naștere este iarăși, pe lângă nedreptatea sfruntată, un act de profundă lipsă de umanitate și inechitate. Să nu mai spun că trecerea peste capetele ,,prostimii” de din vale de curtea cu nobili, că hotărârile unuia în defavoarea celorlalți este un soi de lipsă de democrație. Trecând mai departe cu raționamentul, este de netăgăduit că unde este regalitate, nu există egalitate. În România de astăzi toate aceste afișări cu ștaif de bine sau de rău sunt atinse de nulitate și mă îndoiesc că vor pricepe vreodată că regii mai și mor, că oamenii indiferent de calitate și cantitate se duc acolo unde le este locul și că un nume se șterge lesne cu buretele de pe scoarța cerebrală. Sunt mirat că n-au învățat nimic de la neamuri și au încă un bun exemplu de la cel mai înalt cat al împărățiilor, de la dezmoștenitul de tron Charles, omul Charles care s-a aciuat și el p-aci ca să trăiască din când în când în colibă, să bată cărările nămoloase ale văilor și munților ca orice trecător prin viață.
Cred că asta înseamnă demnitate până la urmă. Să poți purta și coroane și zdrențe în același timp fără să-ți fie rușine, fără să te simți privit cu jena știrbirii de personalitate și este o lecție ce trebuie servită cu celeritate, timp n-a mai rămas prea mult, nea Mihai! Eu unul m-aș așeza la catedra senectuții și mi-aș împărți nimicul în mod egal, aș recunoaște că vremea regilor a trecut și că urmează cea a oamenilor. În loc de partaje cu final belicos, căci stai nenică să moara ,,tataia” și ne răfuim noi după, mai bine o împăcare acum, înțeleaptă, atinsă de calmul unui om trecut totuși prin viață, care a gustat puțin și din ,,veninul” de-a fi ordinar.
Cei care cred că istoria se întoarce sunt nebuni. Este adevărat că s-au făcut reparații, reîmproprietăriri, recunoașteri, însă ele nu mai conferă vigoarea din urmă. Cât mai valorează astăzi buletinul cu înscrisul Regele Mihai I de România? Nimic. Câtă impozanță mai au clădirile ce altă dată țineau loc de blazon unui nume? Niciuna. Amărâtele se zbat între supraviețuire și ruină, strălucirea de altă dată rămasă doar un vis de domnișoare cu pălării albe, cu umbreluțe dantelate deschise pe umăr, cu servi ținându-le trena.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Share