Zăngănele LXXVII

 

wall-of-fame
Se sperie și dracu de inconsistența valorilor românești. Nu mă credeți? Păi eu fac parte dintr-una. Nu spun din care.

Retractilitatea cu care se fac pași înapoi este incredibilă. De la ploi până la soare, de la indisponibilități de moment până la dispariții totale, avizierele au umplut anul acesta eșecurile impresariatului artistic. Rata de promovabilitate a atins cota zero. Cu privirea la semafor, una disperată că roșul stă încăpățânat mai mult de cinci minute ca nicăieri în lume, Bucureștii sunt așa cum îi stiți. Poate cu mici schimbări, insignifiante și deseori enervante. Afișele se întind aproape jignitor pe stâlpii și copacii de pe marginile magistralelor la fel de aglomerate, la fel de prost sistematizate, neîncăpătoare, pline de șiruri de căi ferate care-ți îndreaptă șalele și-ți supun noada la cele mai îndrăznețe salturi. Bietul maestru, cel ai cărui ochelari sunt neschimbați de jumătate de secol, de altfel o somitate actoricească, este înaintat la gradul de vedetă de primă mână, cu toate că zilele lui sunt de nivelul liberării de armată, și trimis la cinci ori douăzeci și patru de ore de începerea oficială a școlilor. Riscul este garantat, domn’ Beligan a mai făcut pași de rac și anii trecuți, este și normal, între a fi și a nu mai fi deloc, alegerea cea mai bună rămâne ,,Desdemona, dă-mi pastila!” sau ,,Dau spectacolul meu pentru un pat!”. Sigur, dânsul, blamatul pe deoparte pentru frâiele Teatrului Național de odinioară, nu are nicio vină. Vine câte un țâști-bâști dintr-ăla pus pe fapte mărețe, smulge promisiuni din jurul felinarului emerit, îi duce pentru cei câțiva bănuți găinărești, presupuși a fi câștigați într-un viitor incert, țucalul meșterului pentru un ,,Da drăguță” nazalizat și pe-aici ți-e calea.

Nu știu dacă ați vizitat vreodată o persoană din asta cu artiști pe toți pereții. Eu da. Împrejurările au făcut să pot bate, de nevoie avidă de afirmare, porțile unor astfel de mărinimoși întreținători de cultură. Cele două viziuni, una dintr-un trecut mai îndepărtat, alta de vreo două luni, sunt cumva diferite. Aspectul interioarelor, locațiile aveau destule puncte divergente pornind de la culoarea pereților, mărimea ferestrelor, zona, însă oamenii cărora le-am strâns mâna a cunoștință la prima vedere emanau aceeași siguranță. Și-am mai găsit un punct comun celor doi: cele două secretare habitau în aceleași spații strâmte, birourile aveau aceleași grad de înțesare cu hârtii, iar ele aceeași umilință pe umeri. Era suficient să ridice o mână de fiecare spre direcția celor patru muri ca să te facă să te simți nu mic ci infim până la inexistență. Și unul dintre ei chiar a făcut gestul privirii oarbe înspre obârșiile mele. Ăștia sunt cazuri relativ cronice. Prestanța lor a crescut cu fiecare nume de la suta de kile în sus, firescul lejerității lor constă în delăsarea artistului de-a mai bate ca menestrelii de altă dată bâlciurile pe cont propriu, nesiguri de succesul apariției pe scenă, de aplauzele și plata de pe urmă. Am întâlnit și navigatori tineri, dornici să taie bilete la intrare, dornici de-un șperț la nivel intelectual ridicat. Au unii o atracție deosebită spre artă și nu se lasă până intreprinderea lor nu smulge măcar o poză alături de figura marcantă. Și-au unii un fel de-a se expoza….

Până și eu căzusem la nivel mental în păcatul acestora. Conexiunile cu cei de prin preajmă mă aruncaseră în brațele idiolatriei de fan tâmp, cu o dorință inexplicabilă de-a avea un instantaneu cu Lukather, de parcă acea presupusă fotografie m-ar fi ridicat pe scala muzicală cel puțin c-un diez. Rațiunea are totuși momentele ei de triumf.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share