Zăngănele XLVII

Zăngănele
47.

zanganele 37

Eu unul nu știu cum este să te trezești și să n-ai chef de nimic. Nu e de mirare că nu-mi ies lucrurile ca altora.

După un început de săptămână leneș, căscând într-un colț de birou, replici tuturor celor de-un fel cu tine că nu ți-ai băut cafeaua de dimineață. De acolo și indispoziția de a răsfoi documentele ce rămăseseră de Vineri teanc în dreapta ta. Zăpușeală, amețeli și abureli. Afurisit gând! Weekend, distracție, somn, discotecă, munte, lipsă șefi.

M-aș culca și eu la loc dac-aș fi obosit fleașcă, dar se întâmplă rar să pic în ale amorțelii somnului, o dată la patru luni, dar și atunci după un program draconic de peste douăsprezece ore sacrificate pe altarul muncii, iar la fine de săptămână pierdute în acompaniament de glasuri și dairale. Mă și mir uneori, după o sesiune în forță de Luni până Luni, într-un heavey rotation de perechi de șapte zile, cum de nu-mi stă inima din bătaie. Și-ar sta dacă nu i-aș servi din când în când afurisenii și momeli pentru odihnă revigorantă de câte o ațipeală ori o toropeală de cinci, zece minute cu o lectură așezată pe picioarele întepenite de efort în fund pe canapea. Dar să se facă dimineață și să nu mă bucur că văd soarele ivit nu s-a întâmplat. Știți cu ce asemăn răsăritul de soare? Cu un zâmbet! Dar când intră în nori? Cu dispariția surâsului. Îmi închipui că viața râde și mă apuc să-i împărtășesc alături bucuria.

Aceeași fericire însă n-o încerc mereu. Oricât de mult soare s-ar revărsa peste mine, se găsesc destui nori care să-mi umbrească starea de bine și în jurul meu percep doar teamă, pe care eu, inocentul, aproape că nu o bag în seamă. Singurii mei nori negri se adună în preajma nedreptăților și grijilor pe care la final, jumătate sau început de lună, mi le fac pentru plățile micilor ,,plăceri” nevinovate ale vieții: conexiunea la internet, un foc bun în ,,vatra” centralei cu gaze, un fir de lumină, o banală știre încă pe tub catodic, un pahar cu apă de la robinetul cu două sigilii și…. Chiar mă gândeam azi la evoluția cheltuielilor din ultimii doisprezece ani cu mâncarea, fiindcă dacă este ceva care a cam rămas la fel ca preț este numai curentul electric, cel ce a avut o evoluție echilibrată, din vechiul milion nu m-a scos de când stau la casă, dar nici n-a sărit calul mai mult de-o jumătate de sută de procent, și am constatat că în loc de 25 de lei pe timpul lui Năstase, am ajuns să dau peste 60 de lei în vremurile cui or mai fi azi. Măcar de-ar fi doar ăsta norul meu negru, însă nevasta vine de la cumpărături cu două lulele și trei surcele în plasă față de cefele de porc, cașcavalurile, roșiile zemoase, nu tomatele astea verzi asemănătoare la gust cu verdele castravete, puii congelați și multe alte delicatese care îți lăsau apă în gură de cum le scotea la expoziție. Dintr-un pate de ficat, trei pâini, o bucată de telemea, două picioare degerate de cloșcă rebegită, o măslină și un praf de detergent, fituie juma’ de sută cât ai zice pește! (scump și el la vedere dar și la teșcherea, la concurență cu bobul de fasole, hrana săracului).

După lupte seculare care trenează fără izbândă de câteva luni, iată-mă liber de acțiuni. Nu din acelea mucitorești ci din ordinul investițiilor. Amabilitatea cu care fusesem întâmpinat la primul telefon, cel de ademenire în calitate de prezumtiv client, s-a transformat într-un dialog steril, parcă între două limbi intercontinentale, să le zicem EurAsice, ceea ce m-a determinat să cred, ineluctabil, că mă aflu tot în sânul unui cuib de hoți, la fel ca și cei care tot încearcă să mă convingă că sunt cetățean și că am doar îndatoriri, nu și drepturi. Întâi au pus placa cu tânguieli: ,,Știți, au mai venit la noi, tot așa, să le dăm lămuriri…. Eu sunt lămurit, zic, știu de ce am venit. Vreau să mă scăpați de ele!” Și dă-i și xeroxează, plimbă-te de la un coleg la altul, amețire…. ,,Eu vreau să vând. Nimic mai simplu…. Știți, dar dacă mai aveți și la alte Sif-uri? N-am doamnă, doar de la…. Dar dacă? Știți noi putem să verificăm în schimbul unei taxe de 15 lei….” Am dat până la urmă, împins de la spate de soție, de astă dată, ca să scap de toată tevatura unei șarlatanii pe față, căci forțat de fisc, reprezentanți ai statului, spun ei drept (!), am dat peste o mână de particulari avizi de materialism capitalist. Am semnat repede, am plecat în fugă și cu noroc de la pronia cerească am ajuns la timp în tren, pe cărarea focșăneană pe care nea Varujan, distribuia sub talpă, jocul celor o sută de frunze.

Am scăpat! Mă întreb: până când?

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share