Zăngănele XLV


45.

zanganele 45

Legile. Este atât de reconfortant să le citești conținutul și să te bucuri de beneficiile lor.

Citiți-o pe prima, cred eu cea mai importantă, Declarația universală a drepturilor omului. Încă din 1948. În orice sens. Spicuiți din ea articolele 3, 19, 23, 26 (dar cu rezerve pentru expunerea mea de astăzi) și 27. Toate acestea se referă la un singur lucru, esențial, dreptul la existență și faptul în sine de a exista. Doar dacă nu este o simplă expoziție de idei și idealuri, poate fi folosită ca mijloc de apărare în oricare instanță doriți, dacă bineînțeles nu vă faceți vinovat în urma judecării, dar până acolo vă puteți prevala de fiecare cuvințel din ea.

Orice lege face un preambul la toată înșiruirea care desface firul în zeci de articole și mii de aliniate, căutând să vă pună la curent cu chestiunea care cere o reglementare într-un domeniu. După îndatoriri și obligații, la sfârșit se fac referiri la infracțiuni și sancțiuni, însă multe dintre ele uită să spună că singura competentă în interpretarea ei rămâne judecătoria la toate palierele. Ce vreau să scot în evidență privește articolul trecut, cel despre codul fiscal.

Așadar, articolul 3 din Declarația… are următorul conținut: ,,Orice ființă umană are dreptul la viață, la și la securitatea persoanei sale”. Despre ființă umană nu mai fac vorbire, se înțelege de la sine, chestie cu ființă rațională, etc, mă opresc la dreptul la viață. În mintea mea a trăi înseamnă să nu fii mort și ca să nu mor am nevoie de hrană și apă, de aer nici nu se mai pune problema, lucruri care îmi trebuiesc oricare mi-ar fi situația, sănătos ori bolnav trebuie să supraviețuiesc (Chiar și bătrân! Rețineți!). Legătura cu codul fiscal este tocmai aceasta, faptul că nu scrie nicăieri că eu trebuie să fiu taxat după ce mi se îndeplinește minima condiție: să trăiesc! Ești taxat dacă trăiești, după aceea, cu duhul! Nu există nicăieri această punere în concordanță și presupun că s-o găsi un avocat deștept al cărui raționament să-l dărâme pe însuși ,,ăl de sus”, darămite un biet muritor cu scaun de judecător. Da, nu se face referire la deducerea minimului de hrană care să-mi asigure cadrul necesar plătirii de impozit, să trăiesc.

Articolul 19: ,,Orice om are dreptul la libertatea opiniilor și exprimării; acest drept include libertatea de a avea opinii fără imixtiune din afară, precum și libertatea de a căuta, de a primi și de a răspândi informații și idei prin orice mijloace și independent de frontierele de stat”. Ce spuneți, mă pot exprima muzical, sunt ideile muzicale o opinie despre viață, am dreptul să mi le răspândesc oriunde și oricum? Eu zic da! Mai ales că în toate cazurile, cadrul este cât se poate de legal: restaurant, spațiu autorizat, închis, respectând dreptul la intimitate și liniște pentru cei ce nu vor să fie deranjați, în aer liber unde cadrului de manifestare i s-au aprobat toate activitățile. De ce ar exista ,,imixtiuni din afară”, mă refer la acel organ care să vină și să-mi întrerupă exprimarea muzicală? Să vă povestesc cum am ,,lecuit” doi polițiști de meteahna abuzului de autoritate. Eram la Taverna, fosta cârciumă Prahova și alături de un coleg, mă manifestam muzical, după posibilități, pe terasă, după orarul fixat între noi și patronul restaurantului. Am văzut doi civili, știam că sunt angajați MAI, făcând semnul gâștei din degete, semn care trebuia să ne reducă la liniște, la comandă. Cum era să mă întrerup din melodie doar la o simplă gestică? Am terminat, am sărit furios de pe scenă și am început să arunc invective la adresa celor doi, invocând dreptul meu la exprimare liberă, legală totuși. Mă luaseră cu ,,băi”, cu intimidări, dar fără sorți de izbândă. I-am adus la rigoare imediat: ,,Mai întâi prezentați-vă și după aceea puteți să vă invocați motivele gestuale!”. Era mai mult decât simplu: eu aveam un angajament cu șeful de , deci nu cădea în sarcina mea să răspund pentru programul stabilit de comun acord cu organul de asigurare a liniștii și pazei cetățenești, și era vorba despre un act ștampilat și semnat, mai mult decât atât, nu era nici măcar ora zece seara, ora la care după lege nici piuitul de pasăre nu trebuie să se mai audă! (Dar și aici am obiecții.)

Din articolul 23 citez doar o parte: ,,Orice persoană are dreptul la muncă, la libera alegere a muncii sale, la condiții echitabile și satisfăcătoare de muncă, precum și la ocrotirea împotriva șomajului. Toți oamenii, fără nici o discriminare, au dreptul la salariu egal pentru muncă egală. Orice om care muncește are dreptul la o retribuire echitabilă și satisfăcătoare care să-i asigure atât lui, cât și familiei sale, o existență conformă cu demnitatea umană și completată, la nevoie, prin alte mijloace de protecție socială….”. Aici este o scăpare. ,,Persoană” din prima parte trebuie înlocuită cu ,,om”. Esența acestui articol are lămurire în povestirea de dinainte, adică imixtiunea în exercitarea unei profesii, dar și în legenda care s-a creat că muzicanții ar fi indivizi care ar obține venituri mari și nemeritate. Nimic mai neadevărat în această supoziție. Unu – datorită evenimentelor care sunt în mare parte doar la sfârșit de săptămână; doi – nimeni nu se gândește că cinci minute de cântat au în spate cel puțin opt ani de studiu; trei – mijloacele actuale pe care trebuie să ți le procuri pentru a putea avea cât de cât o exprimare coerentă și de ținută înaltă, costă cu miile și zecile de mii de euro și n-ar fi o problemă. Ți le-ai achita ca și în cazul unei , fiindcă nu mulți știu că un întreg sistem, nu unul de anvergură, costă mai mult decât un apartament la București. Să mai vorbim că muzicianul este și el om și deci întreținător de familie?

Articolul 27 (a nu se confunda cu indianul articol 420) spune cam așa: ,,Orice persoană are dreptul de a lua parte în mod liber la viața culturală a colectivității, de a se bucura de arte și de a participa la progresul științific și la binefacerile lui. Fiecare om are dreptul la ocrotirea intereselor morale și materiale care decurg din orice lucrare științifica, literară sau artistică al cărei autor este”. Să fiu eu vinovat că singurele manifestări cu programare săptămânală sunt botezurile și nunțile? Să le iau eu dreptul participanților la manifestările cu dar de a se bucura de minima artă de acolo (Și nu vorbesc doar de ! Spectacolul s-a diversificat: mânuitori de baloane, măști desenate, jocuri, artă teatrală minimă în cazul ursitoarelor, dans clasic, dans sportiv….)? Să nu-mi apăr cu dinții drepturile de interpretare și creație?

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share