Zăngănele LVI

hymnal-468126_640

 

Acel mâine clamat acum două în urmă n-a fost cel mare succes. Acel ,,care va fi acela” a fost doar o reverberare în sufletul meu preț de două ore. Aș fi vrut mult, un uragan de emoții, un de fiori.

M-am ales cu mai puțin. Se întâmplă, este chiar scris apriori eșecul revederilor de mai mult de un sfert de veac. Recunoști personajele, mai greu în unele cazuri, le simți jocul stingherelii, retractilitatea cu care fac pasul unei întinderi de mână peste , tu încerci aceeași ocheadă de liceu, ei te privesc cu aceeași prejudecată: băieții de la . Cele două ore însă au fost benefice, așezat în banca ascultătorului învățăcel, am putut culege câteva din perlele veritabile ale unui mic pentru mine, nimeni altul decât proful de franceză. Am fost ochi și urechi ca altădată, mi-am focusat atenția către el și printre ,,o la la” și trei reprize de pierdere artistică, lacrimi din recuzita proprie, am regăsit dascălul, descătușatul, cel de la care am învățat fără voie arta de a fi liber. Poezetul de azi, regizorul și scenograful de ieri al unei părți bune din comportamentul meu ulterior, neîngrădit, și-a scos la vânzare sufletul, for free, iar eu n-am avut încotro, l-am cumpărat pe te miri ce și mai nimic cu inima plină de bucurie. O spun fără ocoliș, am fost egoist. Aș fi vrut să fiu singurul participant. Probabil că n-ar fi fost nimic diferit. Probabil oricare dintre cei adunați ca mine la disertația timidă pe alocuri, nedisimulată, sinceră până în măduvă de os, ar fi dorit același lucru, un poet, un amic, un învățător, un frate doar pentru el. Fiecare uitătură a companionilor mei ar fi surprins pe sub ochelarii rotunzi aceeași modestie, același intelectual fin, lustruit în țara Ludovicilor și a lui Bonaparte și surprinderea că a lăsat o bună parte din el încă aici, acasă. Chițibușarii cautării în gestul autorului de nod în papură mi-au stat în spate și când îți șuieră pe la urechi vorbe clocite de invidie, seci, de suficiență, în șoaptă, răspunsul pe care-l doream la o întrebare nepusă a venit instantaneu: De aia! Preocuparea confraților buzoieni dezbătea cantitatea de participanți la evenimentul lansării de carte. Făcuseră ei o socoteală, pe degete cred, că fără noi foștii elevi, ar fi fost cam nimeni. Nu pot să nu le dau dreptate! Și-au mai fost mojicii, românești, escaladarea numărului de ordine la coada de autografe și monopolizarea poezetului minute bune. Asaltat de acest comportament, inevitabilul trac în a-și pune semnătura și ceva diferit pe deasupra a venit de la sine, m-am văzut pe mine în urmă cu doi ani. Așa și trebuie să fie un iubitor de artă, sensibil.

Pe seară, Buzăul este același căruia i-am lăsat o mică parte din trupul adolescenței mele, cu aceleași parfumuri, străzi, cu străjerii de lemn de pe bulevarde, mai gârbovi, mai grei de ani, dar aceiași. I-aș putea recunoaște dintr-o mie și slavă domnului că nu le-a venit încă nimeni de hac, m-aș fi trezit fără amintiri, mai scund cu patru, cinci ani. Nu în toate cazurile translația dintr-un loc în altul este comodă, nu în toate călătoriile de la orașul gazdă la cel mamă reții evenimente deosebite. Poate nici n-ar trebui, dar au câte unii un talent înnăscut de a se afirma oriunde ar fi. N-am putut să nu remarc că microbuzul avea în proporție de 98% locurile ocupate, cei doi la sută rămași erau exact două locuri pe bancheta din spate. M-am așezat, n-am schițat nici priviri, gesturi sau oralități celor doi deja ocupanți în extremele canapelei, m-am poziționat astfel încât să pot privi în față, de teama unei eventuale crize de vertij. Fericirea de-a fi cât de cât stăpân pe un lejer a durat cinci minute, vehiculul alimentându-se pe parcurs cu oaspeți care mi-au furat întreaga panoramă și m-am trezit făcut sandwich cum nu se putea mai bine la 25 de grade . Vălul de monotonie pe care o astfel de promenadă pe aleile europene o impune a căzut la prima apariție de femeie, pretendentă la binefacerile traiului monahal. Beat, beat vecinul de restrângere din dreapta-mi, dar și el bun observator al trupului lui Dumnezeu, cu strai negru abanos. Mă pot număra și eu printre nesimțiții care nu oferă un loc într-un mijloc de transport, dar eu am o scuză: mi-e rău de mașină. Scaunul îmi oferă cât de cât stabilitate și o mai mică inerție la toate zdruncinăturile, accelerările și frânările intempestive, altora intimitate deplină, știți cum procedează, se așează pe primul loc și își rezervă celălalt loc unui coleg virtual. Așa a întrebat și călugărița: Aveți liber? Persoana, femeie și ea, s-a retras la geam și…. Am belit ochii de mirare! Preacurata a eliberat o spută spre locul abia părăsit, ca de afurisenie, i-a executat două cruci, după care s-a făcut proprietară cu drepturi depline. Ce limbarniță pe consumatorul meu de ! Nu vă spun că mințile lui o luaseră din aproape în aproape razna, spre finalul micului nostru traseu visându-se mântuitorul sexual al iubitoarei de divin.

Surprizele n-au contenit însă. Itinerariul meu gară-casă m-a făcut să ridic ochii spre un etaj patru unde la ora nouă se dănțuia de mama focului moldovenește în sufragerie, ca de Costel și Ilenuța, să rămân cu gura căscată la paradoxul unui flux audio emis într-o speluncă pentru țuicari și nu orice melodie, în carnea și oasele Cd player-ului, Miracle. La doi pași, pe stânga, o locuință rasă cu totul de pe suprafața pământului. Așa m-a încercat o tristețe, de parcă cineva săvârșise o crimă. În mintea mea fusese ucisă o amintire, una despre sufletul celor trecuți la cele veșnice, desființați și ei odată cu decesul construcției. Mi-am văzut de drum, pășind cu grijă pe lângă bolțarii firavi de ciment puși de strajă între un asfalt de modă nouă și-un trotuar încă schimonosit de ignoranță.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share