Zăngănele LII

LII.

Photocredit:  VIKTOR HANACEK

 

 

Zăngănele
52.

Am avut ghinion și de data aceasta. Un al doilea prieten mă apostrofează fiindcă mereu încerc să-mi asum o răspundere pe care de multe ori nu o am.

Vă scriu de la nuntă. La ora 3,49 este cel oportun moment ca să aștern câteva gânduri despre și asta doar ca să nu pierd și cele optzeci deprocente asumate unui material proaspăt scăpat din vedere. M-am trecut de la primare la gimnaziale încercând să cânt, însă n-am reușit decât să zbârnâi corzi. Visam la Victor Socaciu, la ,,Bade Ioane”, la ,,Ordinea de zi”. Chiar așa, cine știe de Gil Ioniță? Acum cred că nimeni sau prea puțini. Tot spectacolul folk a ajuns în pragul sărăciei, mizerii și săracii idealiști cu chitara în brațe plecați la drum pentru o țuică fiartă sau un șut simbolic în fund fac gestul moțului: cerșesc din bar în bar, din motel în pensiune, doar, doar or primi o bucată de pâine în schimbul alungării de tristețe. Dar sigur am abordat subiectul.

Știe cineva ce înseamnă folk? Cu siguranță nimeni. V-ar putea povesti granzii despre timpurile cu Păunescu, despre muzică și foame, despre cântec și nesomn, despre frământări și . Fără să vrea au scris-o și ei, inconștienți. Nimeni din acel grup nu se aștepta la nemurirea pe care au căpătat-o ca pe o boală cronică, o rană care avea să sângereze fără să se oprească. Să-mi aduc aminte de copilărie. Cu riscul asumat că mă repet rememorez un singur propriu-zis la care am participat. Eram și mari și mijlocii și mici, niște țânci cu glasuri de clopoțel și cu mândrie în creștere. Profesor și învățăcei. Cuminți, ordonați, cu capuri în nori, neserioși de-a dreptul, ascultători, dar copii. După repetiții și învățătură băteam mingea în fața porții. Ne mai râdeam de inocență, îi trăgeam un ,,Mielul” cu voci pițigăiate, behăiam, ne alergam, căutam locuri secrete în orice dărăpănătură și comori în orice dos de cârciumă. Nu știam noi cu ce se mănâncă celebritatea chiar dacă eram arătați cu degetul prin oraș că fusesem pe la televizor. Jucam aceeași madă, șotron și coardă, ascunsa, tenis.

Chitara era un lux căruia ai mei i-au plătit salariul pe o lună. Nu mai pot spune cert dacă în seara în care mi s-a oferit ca dar am adormit cu ea în brațe sau nu, nu mai țin minte. Există totuși amintiri, mai mare fiind, din care pot extrage îmbrățișarea ei în drumul spre onoric. I-am oferit tot ce am putut da eu mai bun, am plâns împreună, am jubilat, am fost serioși, dramatici, i-am strâns griff-ul cu mare curiozitate, i-am oscilat jumătățile, sferturile și optimile de coardă în cele mai felurite moduri. Am fost atât de pasionat încât am iubit-o ca pe o fecioară, am mângâit-o tandru, mi-a murit în brațe sfâșiată de tortura decapitării din dreptul grumazului de câteva ori, am căutat-o disperat când mi-a fost răpită, i-am arătat priviri supărate că nu vrea să asculte și să rezoneze deodată cu mine. Acum, două surate ale lor, se odihnesc în colțuri opuse de cameră, neputincioase să-mi mai redea zbuciumul de demult.

Da, a fost folk, de-o șchioapă. Sărat după botez. Al șaselea. Nici cel mai neobservat, nici cel mai important. S-a jucat de-a vibrația, de-a trăirile cu iz de romanț cu primi pași, de-a artistul aplaudat, de-a încurajarea. Da, a crescut, merge la de anul viitor. Învață chimia primului sărut, anatomia primului surâs de fată, fizica fluidelor ciupirii de coardă, geometria pozițiilor de deget, limba și literatura muzicii, istoria sentimentelor de ură și dragoste, geografia spațiilor de taste, educația fizică a genoflexiunilor de strumming, desenul sunetelor melodioase.

La mulți ani puștiule! Bun venit în lumea mea!

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Share