Rosebud

tree-97986_640

Am plecat spre casă, într-un târziu, a plecat camionul, s-a livrat și comanda asta la . Răsuflu ușurat. E 12:45. Noaptea.

Urc scările, obosit, amețit, cu ultimile fărâme de energie. Intru în casă, las geanta cu laptopul într-un colț, lângă ușă. Mă strecor tiptil în camera copiilor, să îi văd. Dorm, micuții, sunt sigur că m-au așteptat până li s-au închis ochișorii. Ma uit la ei. Când s-au făcut așa mari?! Băiatul ieri era cât perna, știu măsura asta pentru că numai așa, legănat pe pernă, cu cântecele, adormea.

Prins în agitația asta nebună, a lumii care nu mai are răbdare să aștepte ca lucrurile să se așeze, nu îmi pot da seama când au trecut anii. Ieri, da, ieri parcă eram la maternitate, punându-i primul sărut din viața lui de copil pe ochișorii ce abia atunci cercetau, pentru prima dată, lumea. Făceam cu schimbul cu soția, legănându-l până adormeam cu el în brațe. Și ce drăguț era când a început să își legene, ca un rățoi, primii lui pași!

Aruncat dintr-un termen în altul, cu analize lunare și scadențe, cu zbateri de mai bine, am uitat ce repede trece timpul. Am uitat cine sunt și ce vreau eu de fapt. M-a prins lumea în vâltoarea ei, m-a învârtit și amețit, m-a aruncat dintr-o stâncă în alta, m-a băgat la fund și m-am zbătut să ies. Ah, cum se duc oamenii…

Și mâța asta mică… Când ne-am cunoscut prima dată mă privea cu niște ochi mici, de tăciune, nepricepând prea multe din ceea ce era în jurul ei. Azi se gătește cu brățări de plastic și probează în oglindă pantofii maică-sii. Iar când ajung cât încă nu au adormit, aleargă în brațele mele strigând „te iubesc, tati”. Când oare s-a întâmplat transformarea asta?! Că ieri parcă silabisea prin casă „ma-ma-ma-ma, ta-ta-ta-ta”. Ieri parcă ne îngrijoram că nu ia în greutate, că nu îi merge diversificarea, că nu bea prea multe lichide… Ah, cât de repede cresc copiii…

Te simți prins fără scăpare în această cursă de în care, fără îndoială, vei sfârși epuizat. Fără vitalitate, fără dorința de viață. Și toate astea, pentru a le asigura condiții mai bune copiilor tăi. Dar cine vor fi ei? Vor fi aproape niște străini, cu care realizezi că ai petrecut doar 2-3 ore din fiecare zi a vieții tale de părinte. Cât de trist, nu-i așa?!

Asta aveam eu în suflet când am decis să avem primul copil? Cu siguranță nu!

Dar copiii mei oare de asta au nevoie? Astăzi, prizonier al lumii demente de afară, stresat și obosit, mă stropșesc la ei când calc pe jucăriile întinse în toată casa. Mâine, probabil, când ei vor fi plecați pe calea lor, voi privi cu ochi înlăcrimați o casă prea goală de jucării, cu o ordine nefirească și rece.

Azi mă supăr când, după o zi stresantă la muncă, îi apucă să facă precum indienii în timp ce sar pe căluții lor de pluș prin casă. Mâine, da, nu mai departe de mâine, când ei vor fi plecat din casa noastră, voi mângâia cu ochii în lacrimi mult încercații căluți de pluș, care nu vor mai avea nici un indian să-i mânuiască.

Iar timpul se scurge viclean, ca un Columb modern, păcălindu-mă să îl dau la schimb pe oarece zorzonele lucioase. Timpul acesta prețios, care nu este al meu.

Îi mângâi încet, pe căpșor, șoptindu-mi ruga tardivă „Să mă iertați, copiii mei!”.

Închid încet ușa camerei lor și un cuvânt se tot înșurubă în minte, tulburându-mă – .

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Share