Zăngănele XXXVIII


XXXVIII.

zanganele 38

După popi și nu m-am omorât niciodată. Nu le înțeleg jocurile, nu mă pot lipi de mentalitățile lor extrapământene și extrapopulare. Sau putințele mele sunt de nivelul broaștei, o simplă orăcăitoare pe balta proprie?

Să nu vă lăsați îmbrobodiți de cuvinte. Pe cât sunt de nemuritoare, pe atât sunt de mincinoase și perfide. Poate de aceea nu m-am făcut preot, polițist, avocat, procuror și judecător, pentru că n-aș putea asculta văicărelile băbești apucate de milă proprie sperând la nemurire după atâtea drăcuieli și păcate, lamentările nevinovate ale hoțului de buzunar dus la arest, perfidia avocățească perorată atât de doct în fața clientului certat cu legea și atât de ,,vezi cât de bine știu să pledez” în prezența onoratei instanțe, pumnul în masă al procurorului și interogatul aflat sub suspiciune de vinovăție înșirând declarații după declarații care mai de care mai neveridice, roba judecătorului, neagră, de sobrietatea morții și adunătura toată amintită în urmă. M-a ferit cine m-o fi ferit până acum și nu i-am ajuns în atenția loviturii de ciocan împărțitorului de dreptate din singura instituție căreia nu i-am atins scările. Mă pot considera deci norocos, dar nu cred că e vorba doar de baftă, ai nevoie și de câteva reguli, mai puține decât cele ale lui Moise, așa încât să te ferească sfântul să calci în calitate de împricinat pe la ușile cu lăcrămație. O conjuncție și o negație sunt suficiente: să nu!

Nu ajungi la biserică decât în câteva cazuri obligatorii, pământești, botez, nuntă moarte și în câteva care țin de moralitate sau nevoie de bunăstare, mai multă sau cât o fi să fie și cele de obrazul lumii, și aici mă refer la sărbătorile legale. Dar și ei sunt și am văzut lucrul ăsta cu ochii mei. Beau, mănâncă, se roagă, conduc mașini, fac copii și îi botează, îi însoțesc la gară când sunt mari, dorm, înjură, afurisesc…. Minunea minunilor însă pentru un muritor de rând este nu să vadă soboare de preoți ci pleiade de preotese, ceea ce rar se întâmplă într-o viață, dar eu mă pot considera privilegiat, am trăit s-o văd și pe-asta.

Prima mea întâlnire cu poliția la ea acasă, în afară de cele oficiale în care aveai un loc la coada pentru buletin, a fost una hazlie pentru mine. Cineva m-a înștiințat că voi fi chemat de ,,organe” fiindcă îmi făcuse o reclamație. Eram pe lângă clădirea cu pricina și n-am mai așteptat să mi se înainteze o ,,oficială”, am intrat ,,ca-n brânză” în corpul de clădire cu uniforme albastre, ce-i drept nepurtate de toți colocatarii și am dat buzna în biroul unde intuisem că fusesem pârât. Am dat și eu un ,,bună ziua” și am trecut la atac. ,,Am înțeles că aveți o plângere pe numele meu” zic și îmi dau în vileag identitatea. După ce lămuresc în trei timpi și două mișcări situația și-l conving la 22 de ani ai mei că am dreptate, ies victorios și arogant: ,,Dacă aveți nevoie de alte lămuriri, vorbiți cu reclamanta, știe ea unde să mă găsească!”. Să nu vă gândiți la vreo relație de amor și ruptură cu scântei, nu, era doar o primă călcare pe gât a ,,cocoșicii” de viitoare soție a unui fost coleg de trupă din acele timpuri.

Călcai și pe la procuratură o dată. Chestie complicată și de sertar până în zilele noastre și-or fi unsprezece ani de atunci. Aici m-a ajutat legea scrisă, greu de găsit, dar nu imposibil de a-mi fi de folos. Pricina pentru care mă găseam la birou față în față cu cea care dorea să-mi smulgă o declarație de pomină, dar fără urmări, era una comună pentru patruzeci de păcăliți cu mai mult sau cu mai puțin, dar ca și mine, un biet căutător de credit pentru o nevoie urgentă. În linii mari, o entitate mică, un ,,fond” să-i spunem, făcea ,,inginerii” bancare pe seama tuturor celor ce îi intrau pe ușa lor cu cartea de identitate, cuponul de pensie și adeverință de salariat. Te trezeai încărcat cu sume exorbitante la returnare fără nici un temei, măcar semilegal și erai declarat ,,infractor” la propriu de programul lor de contabilizare pentru clienți. Îți întorceau monitorul și pe fond verde îți arătau în colțul din stânga sus calitatea de indezirabil. Asta însă era o coțcărie licită până pe la jumătate față de găselnița financiară cu care au jonglat patru ani buni, cea din care fabricau împrumuturi false pe numele celor ce le figurau prin baza de date, luau banii pe care trebuiau să-i restituie într-un an de zile cu o dobândă infimă și-i transferau pe nume propriu într-un fond de deponent de unde la final de an obțineau un profit de 60 de procente peste cele douăzeci pe care le aveau de returnat, însă suma de împrumut era doar pe hârtie, ea se plimba dintr-o parte în aceeași în același loc. Pentru găinăria asta am stat eu la poarta procuraturii o oră până să fiu invitat să ocup un loc pe scaun cu pixul și declarația în față.

De avocat și judecător, vorba românului, n-aș avea parte!

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share