Zăngănele (XXXIII)

XXXIII.

Jurnal de patimi

zanganele

Săptămâna asta m-am mințit că nu voi pregeta să-mi sacrific toate puterile pe altarul crezului muzical și că voi mai scoate din adâncurile căilor mele auditive o părticică, fie cât de mică, cu scorneli cantabile. M-am mințit că sunt cineva și v-am înșelat și pe voi.

Păcătosul din mine n-ar fi în stare să calce prag de biserică, dar sărutai crucea și primii ploaia de picături de busuioc acasă, cam tocit sărmanul de atâta înmiresmare de enoriași cu numele, fiindcă eu cu anafora și sângele lui Iisus nu mai avem treabă demult. Pesmetul l-am uitat în armată, vinișorul stă doar de bibelou în vitrină. A făcut 20 de ani.

Recunosc a suta oară că nu pot fi în rând cu oamenii. Nu-mi stă în fire să fur, ba chiar am meteahna de a fi corect până la ultima lețcaie. Cât m-am străduit n-am putut răzbate dincolo de granița muncitorului.

Mărturisesc că m-aș putea stăpâni în fața incorectitudinii, dar firea mea colerică dă frâu imediat puhoaielor de cuvinte, nu totdeauna potrivite, nu totdeauna conforme cu vocabularul și cu adevărat vulgare. Am înjurat niscai părinți și de mamă și de tată, neglijenți cu odraslele.

Apără Doamne ochiul adulter și trimite arșița sufletului preacurvit în hăurile Gheenei și întoarce-ți chipul către robul tău nedemn. Pe mine m-a ferit.

Alungă din mine patima furiei, a încordârii de nerv și înseninează chipul încruntat în fața supărării. Vindecă sufletul rănit.

Am gânduri negre când închid ochii și nu pot defel adormi. Urâte, neomenești.

Sunt leneș. Las lucrurile de pe o zi pe alta și s-au cam îndesit în ultima perioadă.

Am observat, de mai demult, că sunt și prost. Adică nu deștept. Descopăr pe măsură ce timpul meu se scurge încet că lipsurile mele intelectuale sunt vaste. Probabil că aici are dreptate și soția. Degeaba ai trei sinapse de același fel și miliarde de conexiuni, sunt mai puține decât cinci cu funcții diferite. Aici trebuie să fiu de acord cu ea.

Am început să nu-i mai suport ușor pe cei din jurul meu. Să fie din cauză că m-am trezit în prag de final de tinerețe că nu știu mai nimic despre viață, despre mersul ei, bizar pentru mine, despre legile și cutumele tuturor?

N-a cântat cocoșul măcar o dată și eu m-am dezis de Răduleasca și Nane, de Freddy și George, de…. Gomora mă-sii! M-am dezis de toți libertinii, democriții, partidacii, procuratorii, jurisprudențele, organigramele și legiferările.

Alungă himera societății perfecte, e ochiul naibii. Lasă-mă cu creierii limpezi, ca lacrima, fă-mă Doamne cel dintâi tăntălău, ăl din coadă om. Așa n-ar mai cuteza ispita să-mi dea târcoale și să văd toate strâmbăturile lumii.

Mi-am făcut portret și în fiecare zi privesc eu spre mine ca la nimeni altul. Zău că-mi vine să-mi dau like, că frumos m-a mai făcut mama. Păi dacă eu nu țin la mine, la altul cum? Mi-a spus mie cineva, om cu frică de tine Doamne, că întâi să mă rog de sănătatea mea și după aceea pentru ceilalți. Eu, neinițiatul în tainele Tale, fac taman pe dos. Prima oară îi iau pe toți ai mei la urat și dacă mai rămâne și pentru mine un dram de bunătate mi-o împart, dar de cele mai multe ori uit. Așa-i c-am greșit?

Nici la capitolul luării de viața nu stau deloc bine. Am călcat o furnică, am strivit de perete un păianjen și am executat o muscă în stil chisăliță. Mă pot așeza așadar între criminali, nu între ăia mari, n-am eu haz să tai pensii, să iau ajutorul celor cu dizabilități, nici șofer nu sunt ca să fac de petrecanie vreunui biet participant nevinovat la trafic.
Am călcat toate cele zece porunci în săptămâna mare. Cu gândul. Mă iartă….

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share