Zăngănele (XXXII)

zanganele

 

Am privit către lună. Nu era roșiatică ci galben pal, nu era noapte ci se pitea soarele către apus. Ca mine s-or mai fi uitat și alții, inclusiv câinii lătrători la ea.
Lăsând lirica deoparte, m-am înfiorat privind spre ea. Gândurile îmi fugiseră într-o clipită la năstrușnicia visului de-a ajunge pe misterioasa pătată. Curaj mult, îndrăzneală de asemenea, iscodeală de minte pentru propulsia de câteva sute de mii bune de kilometri, frica de a întâlni cine știe ce pe meleagurile selenare, Jules Verne, rachete, stafii, Laica, toți și toate năvălind peste mințile mele.

Că au descoperit sau nu ceva pe acolo nu știm. Secretomania fluturată în jurul călătoriilor și poposirilor pe spațiul celor două pătrare, este inexplicabilă. În afara salutului și legendarei spuse cu pasul mic și omenirea, doar câțiva știu ce sălășuiește prin bucata de rocă ce produce maree. Maimuțoiul, străbunul nostru ridicase ochii spre cer noaptea. După ce-l făurise pe Zeus, și-a închipuit că acesta trebuie să locuiască pe Lună. Când tatăl ceresc era mai blând și nu arunca cu fulgere, părosul nostru humanoid avu îndrăzneala de-a pune degetul pe punctul acela gălbui. Nu l-a atins însă. Cu cât apropia sau depărta degetul de privire, cu atât mai mare sau mai mică i se părea părea noctambula de lumină. S-a cățărat în primul copac și a făcut același gest, dar n-a putut remarca decât că oricât de sus s-ar ridica, atingerea palei lumini era imposibilă.

Visul a rămas același, neputința neschimbată până la Copernici și Galilei. Nici ei nu i-au atins contururile cu mâna ori cu piciorul, au văzut în schimb petele negre mai mari, în locul închipuitelor mări au așezat munți, aceeași, fiindcă sincronul oferit de mecanismul solar ne ascunde chipul cel veșnic întunecat privirii. Dacă este ceva extraordinar la omenire, să știți că ea se numește nebunia de-a dori să ajungă la stele. Cum a stat ea pitit în dosul minții și a închipuit un cilindru zburător, câtă tenacitate a zăcut în ea ca să construiască o catapultă care să o zvârle peste gardul atmosferei și să-și privească locul din care venise la fel ca însuși Dumnezeu.

Am surâs privind la Lună. Între mine și ea se deschisese o cărare plină de . Erau cei din basme, erau eroii din De la pământ la lună, era Neil, erau imaginile toate întipărite în mințile mele de cititor și visător totodată. Nebună lume.

Nebuni poeții să închine ode satelitului, sub clarul lui, cu încuviințarea și mângâierea iubirii, neîmplinirii, tristeții și melancoliei. Zănatici oameni să-și arunce viața toată în schimbul unei călătorii spre neunde doar pentru crezul că nu sunt singurii din univers. Inconștienți făuritorii mitului omului trezit la simțuri animalice la umbra lunii pline, însetat de sânge. Uitându-mă la țelul lor de furnică îmi vine să râd și să plâng, pe deoparte de nerozia lor, pe de alta de singurătatea mușuroiului nostru terestru izolat, cât un vârf de ac în oricare cosmos doriți. Și ce dacă am fi unici? La ce să ne mai facem încă un dușman în univers pe motiv că ar fi mai cu moț, că ar avea trei ochi, pielea verde, degetele mai lungi, urechile mai ciulite, că ar fi mai bărbați decât fiecare dintre noi, mai deștepți poate, mai înalți?

Mai curând tind să cred că suntem un accident atomic, un electron rătăcit de frații nuleonici, așa cum se presupune că s-ar fi simțit întâiul înfigător de steag selenar când a exclamat: God, what is that there? What is that?… That’s a kind of life there now! (Doamne, ce-i asta de acolo?… Ce este asta? Asta-i un fel de formă de viață acolo acum!)
Conspirația, bat-o vina!

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share