Zăngănele (XXVIII)

Zăngănele

XXVIII.

zanganele Bastilia

      Dac-ați ști ce este aroganța, nu v-ați mai împrăștia furibunzi cuvintele de jignire la adresa ei, v-ați apleca ușor de șale și i-ați cere scuze.

      Până și în rândurile ultimilor oameni a intrat dihonia și bine sesizase și așternuse pe hârtie Vosganian scriitorul, nu senatorul miruit și închinat la moaște imaginare și dumnezei de import, într-una dintre nuvelele volumului Jocul celor o mie de frunze. Oameni adoptivi ai mormanelor de deșeuri ale orașelor ierarhizați după scale proprii: șef, aghiotant, vardist, femeie de consum. Împărțiseră sărăcia după gradul de inteligență, dar mai ales după numărul de mușchi și înălțime. Primul intrus în comunitatea lor, prima judecată, prima deposedare dar și prima împăcare. Așa sunt sărmanii. Cât s-ar cățeli între ei, până la urmă un pahar de vodcă ordinară îi face frați. Bieții nenorociți!

      Însă noi oamenii medii, echilibrul precar între bogați și ultimii săraci, nu avem ierarhii, ne vedem de viețile noastre liniștiți, departe de năzuințe de preamărire, de fast și infatuare sanguină. Mulți încearcă ispite și de cele mai multe ori chiar le iese o îngăduință din a noastră parte care-i situează în zona blue blood și nu m-aș mira ca într-o zi să ne trezim cu potăreii la ușă cu anunț de la stăpânire că nu ne mai aparținem. N-ar fi prima dată. Nici pentru ei. Noi am mai scăpat, mai șchiopi, mai chiori, cu mințile zdrelite de orori, cu burțile pline de chiorăieli, bătuți, loviți, sugrumați, dar am scăpat. Ei nu știu care le este soarta? Cărțile acelea de istorie nu le-au servit nici o lecție? N-au auzit ei oare că aroganța se atârnă în ștreang, că se împușcă, că se pune la păstrare în pușcării, că se ghilotinează, că se face mii de fărâme sub mânia revoluțiilor? N-au înțeles ,,nobilii” că ei sunt o mână, iar noi un puhoi?

    Se pare că nu. Suferă probabil de afonie, de surzenie mai pe limba tuturor. Primesc două dopuri odată cu mandatul și le înfig adânc în urechi. Devin imuni la ,,huo”, la ,,trădătorilor”, la ,,asasinilor”, hăhăie, rânjesc și în minte fierb. Nu știu cât este de adevărat, n-am intrat în profunzimile vieții lui Antonescu mareșalul, dar pentru cine a citit ,,Delirul”, partea a doua, scrisă de Ștefan Dumitrescu în urma unui concurs, stupid zic eu, amintesc episodul în care mareșalul trimite un răspuns lui Brătianu, spunând despre soldatul român că este ingrijit ca nicicând în spitalele de campanie, că i-a dat săpun, că au importat vaci și fân din America, că le-a dat țăranilor de mâncare și multe altele. El, chiar dacă prin gura autorului care nu a destăinuit numai plăsmuiri ci și adevăruri, reclama opozantului așa zisa datorie, eu am numit-o laudă deșănțată. El spunea că nemții au fost mai puțini tâlhari decât rușii și istoria l-a contrazis sau mai corect spus, i-a pus pe cei doi mari beligeranți în aceeași tabără, a criminalilor.

     Eu cred că doar faptele pot vorbi, doar dacă sunt personale. Când aud nume puse sub sau peste lucruri nemuncite mă apucă pandalia, când văd mielușeii și afabilii din preziua alegerilor mi se face greață. Când stau după faza electivă pe la ușile lor și se prefac preocupați îmi vine să pun piciorul în prag, s-o dau cât colo de pereți și să-i iau de guler. Când aud un sus pus răcnind ascuns după fustele gărzilor de corp, acuzând că poporul este nerecunoscător, vă jur că-mi vine….

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share