Ora de muzică (7)

Stefan_Luchian_-_Barbu_Lautarul
Progresul în , mai bine zis inovarea, surprinderea cu o nouă formă de aranjament muzical, este exact ce au încercat de-a lungul timpului foarte mulți pionieri, temerari, îndrăzneți ce au depășit uzanțele, monotonia simplei lălăieli de băutor la han, conformismul drastic al cântecului bisericesc, snoavele blazate ale menestrelilor fluturate prin târguri.

Câți n-or fi fost, la câți li se vor fi pierdut urmele, sudoarea, nopțile nedormite, frământate de chin componistic. Printre ei, una dintre figurile marcante ale epocii renașterii, tatăl noului concept de exprimare muzicală, armonică, Palestrina este deschizătorul de drumuri, de renunțare la ceea ce el numea mutilare și ascundere a textelor liturghice din șirurile nesfârșite de imitații și canoane. Însă fiecare epocă are particularitățile ei. Muzicii laice i s-au păstrat puține urme, singurele răzbateri peste ani fiind doar prin viu grai sau transpuse în note mai sofisticate de cei ce o făceau la nivel academic. Nici cântecul popular românesc n-ar fi supraviețuit printre veacuri, cu toate că proveniența cântului contemporan are și nu prea are de-a face cu bizantinismul de care se bucura din plin până în secolul 19 și o bună parte din el, dacă n-ar fi circulat din gură în gură sub o formă sau alta a originalului. Fiecare și l-a însușit atât cât îl putea imita. Bietul lăutar venit în contact cu ,,talentul” celui ce dorea o ,,dedicație” potrivea notele până era mulțumit ,,clientul”. Așa s-au păstrat melodiile populare.

Doar că nu toți au stat să aplece urechile la popor, aveau în sine porniri auditive care îi măcinau pe dinăuntru. Dezideratele erau mai mult, mai bine, mai precis, mai tehnic, mai nou, diferit. Așa s-a pornit moara de tocat grâul sunetelor lui Bach. A iscodit, a pus pe hârtie, a sucit și învârtit punctele negre, ,,boabe” cum sunt denumite în limbajul zilelor noastre, până la perfecțiune. Nimic în plus, nimic în minus. Și de atunci, de pe la sfârșit de secot 17, nimeni n-a mai scris o fugă mai bine decât el. Nici Mozart n-a fost egalat, jucăușul, prolificul, nici chiar lui Vivaldi nu i-a mai atins frumusețea și naturalețea Anotimpurilor nimeni, și el contemporan cu Bach, lui Beethoven grandoarea și explozia de început a simfoniei a 5-a, cu atât mai puțin lui Haydn festivismul, lui Verdi popularitatea, lui Wagner furia furibundelor note din Inelul Nibelungilor.

Dacă este să caracterizăm un popor, putem să punem doar muzica drept etalon și după ea să facem un portret. După vechime, după tip, după stilul vocal, după tipul de instrumente folosite, după numărul de genuri și compozitori, după celebritatea mondială a pieselor și a celor ce le-au închipuit, după complexitatea cântecelor, după temele libretului și pregnanța lor, impactul social și altele. În primul rând la noi, după cum spun istoricii, singura legătură cu muzica exista doar în cadrul riturilor magice, în conjuncție cu anumite lupte, cu moartea și cinstirea eroilor, cu vânătoarea și păstoritul. Și cum sunt doar câțiva care descriu în cuvinte aceste lucruri, să fi fost Herodot și Xenofon, de aici putem trasa o caracteristică umană pentru întreaga nație daco-geto-romano-valahă, nepăsarea pentru valorile ei. Faptul că avem, după izvoarele secolului 16 două cântece scrise de Jan din Lublin care au supraviețuit și azi, variante ale lui Banu Mărăcine și Țarinii Abrudului, Haiducky și Conradus, arată stagnarea creativității și caracterul conservator, lipsa preocupării pentru nou, arhaismul și anacronismul românilor. După stilul vocal, cântatul la unison, fiindcă și acesta este un criteriu de examinare, se poate determina capacitatea îngustă a creațiunii poporului. Mijloacele cântatului, instrumentele folosite de neamul nostru, arată și ele posibilitățile mintale reduse în ceea ce privește invențiunea. Drâmba, tobițele, fluierul și buciumul. În rest, celelalte instrumente precum ocarina, țitera, naiul, cimpoiul sunt de proveniență străină. Totuși, ca să nu fiu chiar atât de drastic, o să vă spun că strămoșii noștri s-au prevalat de multe dintre mijloacele naturale ca să emită sunete: solzul de pește, frunza, coaja de mesteacăn, firul de iarbă, tulpina de soc și cucută.

Să vă mai spun că muzica cea cultă își are originile doar din secolul 19 odată cu revoluțiile ce-au măcinat alte societăți, fiindcă la noi pot fi asemănate mai mult cu niște răscoale și nu cu insurecțiile, și înființarea primelor școli naționale, să mai spunem că multe dintre operele române sunt copii sau variante ale marilor compozitori mondiali, să subliniem că nici unul dintre genurile creațiilor ultimilor două sute de ani nu ne aparțin? Că nici populara sârbă n-are specific românesc? Ca să nu mai vorbim de turceasco-arabo-greceasco-sârbeasco maneaua noastră cea de toate zilele!

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share