Zăngănele (XXIII)

Zăngănele

XXIII.

Photocredit: Photopin     Mă mulțumesc cu mințile de copil. Nu de infantilism sufăr ci de candoare, una căreia eu i-aș da toate drumurile mele, toate orele, toate gândurile. M-aș lăsa pradă fiorilor primilor ani de viață și-aș lua-o de la început.

     V-am spus, dac-ar fi posibil, mâine m-aș întoarce în clasa întâi, mâine mi-aș așeza ghiozdanul pe spate și-aș porni-o alături de alți piticuți către școală cu aceeași emoție de cirac candid. Nu mă întrebați de ce, fiindcă n-aș ști să vă spun, n-aș fi în stare să vă descriu toate cele ce mă furnică pe dinăuntru. Atât știu însă, că vreau din nou în bancă. N-aș ridica două degete, dar mi-ar place să roșesc când n-aș ști ceva. N-aș sta decât cu auzurile ciulite atent la fiecare cuvințel, la fiecare cifră, până aș jubila în minte de fericire că am înțeles. Că în sfârșit am înțeles.

     Toate bucuriile datorate înțelegerii trebuie să nu le fi uitat niciunul dintre noi și nici eșecurile. Rușinea ieșită prin porii și pielea urechilor aprinse sau puse la încins prin corecție fizică, linia articulată palmei, liniștea așternută peste capetele tunse periuță sau cordici, căldura sufocantă, ademenitoare la somn, din clasă, lucrul manual, sportul și muzica, pauzele gălăgioase, clopoțelul…. Profesorii.

      Aceiași. Zilele trecute am avut parte de ei, de dragostea lor pentru frumosul numit cuvânt și am roșit iarăși de pe scaunul de unde mă fixase curiozitatea pentru a doua oară la ascultat oameni iubitori de limbă română. Cum să nu te simți mic, cum să nu-ți vină să te ascunzi când orice sunet emis de ei era o lecție uitată sau neaprofundată la timp, când dicționarul român al explicațiilor își revarsă prin ei filele răsfoite, îngălbenite, memorate. O ceată mică de inimi aproape de final de drum sanguin, o mână de tinereți expirate, decrepite, muncite, vii încă, emanând spirit, neabandonându-se bătrâneții, pieilor laxe, picioarelor neputincioase, suflete în căutare de împăcare cu sine. Ascunși sub pulovere, perechi de pantaloni de sărbătoare, zăpezi de fir de păr, danturi de împrumut, foștii tineri dascăli provinciali și-au scos ceasloavele și-au început să blagoslovească urechea atee, să-i picure în timpane credința ortodoxiei literare, poezia.

     Cuvinte. De dor, de regret, de mamă, de șuierat de tren, de iubire, de curte, de mulți ani, de respect, de aduceri aminte, de griji, de glumă, de complezență, de pahar, de cea din urmă urmă, de blândețe. Îndrăznețe, înțelepte, potrivite, lecturate, duelate, subtile, necăjite, uitate, analizate, amorezate, cuviincioase, sapiențiale, sui generis, ale altora, ale lor. Cu covrigi, cu nobilă cafea, cu două degete de vișină de țară, cu priviri, cu lentile, cu umor, pe rând, cu consemnare, cu la revedere și programare săptămânală.

     Cu regret pentru mine fiindcă timpul clepsidrei mele începe odată cu ghiocelul și se prelinge până la ultima sămânță de nisip înghețat. Cu regret că tinerii se îndrăgostesc subit de literă la 15 septembrie și o abandonează plini de lehamite în ultima zi de școală. Cu regret că florile, primăvara, arșița iubirilor se consumă dincolo de sufletul împărtășit cărții, steril, în jocuri de doi, trei ori gloate, punând baloane credinței din școli, pancarte educației sexuale și glasuri antrenamentelor politice. Cu regret că prea puțini se mai îndrăgostesc definitiv de zânele și Feți-Frumoșii basmului românesc.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share