Zăngănele (XII)

XII.

Vesta - roman mytology

Vesta -Zeița Căminului în mitologia romană

Pornind de la mituri, după om, casa este locul cel mai important. Punând cap la cap zecile de povestioare cu iz religios, pare-se că prima locuință se confundă cu primul sanctuar, probabil că nici nu s-ar fi pus temelia vreuneia fără această simbolistică. E o părere și mă pot înșela lesne, dar n-aș fi primul.

Eu însă le-am cunoscut din alt punct de vedere și atât cât le-am ascultat și cât am înțeles de la ele, mă voi strădui să vă destăinui. Voi pleca de la asemănarea cu cel ce o clădește. Ați observat că multe dintre ele seamănă, mai ales cele noi, au un iz de ,,fără personalitate” și chiar e lucrul care le lipsește. Perfecțiunea în sine, colțurile fasonate la centimă, culorile impecabile, geamurile fumurii, valurile de tablă care se aștern peste tăierile de brad, toate la un loc fac din casă un soi de hotel pe unde mișună cu ora și ziua sute de străini.

Exact asta spun și ele, se simt orfane, creații la eprubetă, purtate din părinte în părinte, din suflet în suflet. Alta este mâna celui ce-a ridicat-o tocmai ca să-și dureze viața până la final acolo, între pereții ei, ferit de spaima nopților, de urgia anotimpurilor. Amprentele lui se așează în fiecare strat de mortar sau moroială și fiecare cărămidă acoperă o Ană, o ferecă pentru o mică eternitate între bucățile de lut ars. Însă nimic nu e complet fără un acoperiș bun. Dacă între pereți, în habitatul lor, se aruncă veselia și tristețea prin paturi, stau la mese foamea și setea, joacă și se tăvălesc pantaloni, pași goi, încălțăți, mici și peste patruzeci mărime, dincolo de tavan se împart amintiri.

Praful purtat de vânturi, intrat prin găurile de ac ale imperfecțiunii, se colbuie alene peste bârne. Acolo le așteaptă pe ele, copilăriile noastre, ale bunilor și părinților să li așeze peste coperți și flanele, peste note de zece creionate carmin, peste oale și ulcele, peste cioburi și scrin, peste lăzi de zestre și armată grea, peste rochii de seară și frac.

Arheologia de pod este una incitantă și fiecare explorator în măruntaiele lui rămâne fascinat de vremurile trecute. Să fii privilegiat de a avea asemenea posibilitate este o onoare care nu încape pe mâna oricui. Trierea celor ce obțin o asemenea patentă depinde însă de sclipirea din ochi, acea lumină care se vede de la o poștă chiar și în bezna cea mai cruntă.

Prima explorare a avut loc în podul casei noastre, un loc rămas istorie doar în câteva fotografii și în mințile mele. Misterul începe încă de la ițirea capului, înfricoșat de noaptea parcă veșnică, până la primul pas pus de cealaltă parte de tavan. Bâjbâiala nu ține mult, fiindcă o rază de lumină se strecoară prin golul creat de o bucată de cărămidă desprinsă de sub asterială. Atunci deslușești primele vestigii. Părți din pătuțul tău de bebeluș, câteva hăinuțe de o șchioapă, farfurii îmbătrânite și…. Da, e chiar bluza și pantalonii de catifea vișinii cu care mă îmbrăcam la doi ani. Uite și combinezonul verde de fâș plușat de la patru! M-am așezat de-a dreptul în fund, uitând de teamă pentru câteva secunde, timp în care mi-am derulat câteva secvențe pe care le așezasem în uitare. Din față și din lateral simțeam niște ochi care mă tot priveau. Am înghețat de spaimă și am coborât uitându-mă în fiecare clipă în toate direcțiile ca nu cumva un chip, o mână să mă tragă diabolic în cel mai negru ungher.

Au trecut ani până să-mi fac curaj să merg până acolo, în inima întunecimii și podului să-i smulg și ultimul adevăr. De atunci nicăieri nu m-am mai simțit țintuit de vreun ochi. Am hoinărit printre sute de umbre, prin sute de amintiri ale altora, am traversat sute de poduri, le-am adus lumină nouă, le-am înghițit praful antic așezat de două degete cât o jumătate de secol, mi-am împăienjenit părul, am rămas la fel de fascinat de fiecare dată de viețile locatarilor, petrecuți cu generațiile, dar cele mai mari emoții mi le-au dat cărțile. Vrafuri, imprăștiate de mâțe și șoareci, arse de zăpușeala verilor, mă așteaptă de fiecare dată să le deschid, să le gust slovele vechi, bătrâne ca mama mare, simple, cuminți, răbdătoare.

Ah, cărțile! Mă așez iar în fund, cinci, zece minute, uitându-mi misiunea de feritor de ploaie, le răsfoiesc, le sorb timpurile și-apoi le închid cu grijă.

Oamenii se trec, cărțile nu mor niciodată!

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

1 răspuns

  1. 6 martie 2015

    […]      Treceți pe lângă o școală, acolo sunt cărțile! […]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share