Zăngănele (XI)

XI.

 

Str. Victoriei, Rîmnicu Sărat

Str. Victoriei, Rîmnicu Sărat

Nu mi s-a ridicat statuie, nici bust n-a fost să mi se fi dezvelit. Regia n-a făcut altceva decât să pună figurația în mișcare, tocmai ca eu să nu fiu stânjenit câtuși de puțin. Trecătorilor le-a pus sacoșe în mâini, florilor le-a colorat petalele, cerului un pic de albastru, caselor câteva patine de timp. M-a lăsat pe mine să-mi asum rolul de oaspete sau de locuitor cu drepturi depline. Mi-a servit cea din urmă lecție. O și meritam.

Mi-a arătat iarăși cum se pune piciorul în pământ. Aici nimeni nu e mai presus de nimic, nimeni nu este mai înalt nici măcar cu un centimetru, nimeni nu poartă altceva decât un singur chip. E o veritabilă prelegere despre ce ar trebui să se cheme om. Știu că mi se vor găsi destule replici, dar nu de ele îmi este mie teamă, nu ele sunt cele ce m-ar face trist o veșnicie, ci să fiu ignorat tocmai la mine acasă. Să nu primesc salutul ăla banal, privirea piezișă a celor ce nu mă plac, cumulul ăla de argumente pe care toți ceilalți îl strâng pentru dosarul tău și în urma căruia ți se aplică o judecată de valoare.

Aici n-am înțeles eu niciodată: unde să se fi pierdut liantul care ținea odinioară și proști și buni laolaltă și ce conținea el de reușea să coaguleze atâtea suflete mici, așa cum mereu s-au găsit părtinitori să susțină.

De la străzi n-am aflat, fiindcă ele nu mai sunt cele de odinioară, ascund dedesubt pentru totdeauna urme pe care n-am cum să le mai întreb în carbon 14 despre trecut. Numele lor aproape că nu-mi mai spun nimic, ele aparțin unor timpuri în care nu m-am încrezut prea mult, dar asta este o deficiență remediabilă. Puține mai știu limba aceea și sunt atât de bătrâne că abia mai poți scoate două, trei vorbe de la ele. Fabricilor li s-a șters ființarea, murmurului muncitoresc i s-a pus lacăt, bodegilor li s-a furat cântecul de pahar, până și muzicii ușoare i s-au furat partiturile.

Dezavuăm scuipatul pe stradă, injuria și nesimțul. Gândiți-vă la cinema-ul din grădina de vară, căutați-i curtea printre amintiri și spuneți ce vedeți. În afara fundalului sonor, indian pe alocuri, western în alte cazuri, în lumina the end-ului, pe jos era un munte de semințe și mucuri de țigară. Fără ele, fără vânzătoarea de bilete, cel ce le rupea la intrare și țigăncile de la poartă, aș fi mai sărac.

Mergeți în Casa Armatei. Căutați zumzetele de acum 40, 35, 30, 20 de ani chiar și nu veți mai găsi nimic. Acolo însă sunt câteva spirite vii, sunt umbrele cântecelor noastre, ale celei mai numeroase generații de cântăreți umili pe la cei ce își serbează modest nunțile, botezurile, cununiile, onomasticile și sărbătorile, peste ele tronează un singur nume: Tataia, colonelul acela îndrăgostit de muzică și disciplină. Ce-ar fi fost locul acela fără micile noastre trăznăi nevinovate?

Priviți în spatele lui Vlahuță. Plouată, arsă de soare, înveșmântată în luminițe și omăt, clădirea, monument al culturii, a fost de când mă știu, o atracție nesfârșită. Acolo sălășuia ceva fantastic, ceva ce mă lăsa de fiecare dată cu gura căscată: pianul de pe scenă. La vreo trei ani, în bezna sălii, cu pașii mei mici, umblați prin ,,buzunarul” din spatele scenei, m-am furișat să-i ating tainele albe și negre. M-a vrăjit iremediabil! Spiritul meu este acolo, spiritul omului-comic este acolo, spiritul recitatorului, dansatorului, elevului, consacratului și celebrului, țipătul femeii blonde, al celei ce deținea puterea măturii, toate gravitează acolo. Spiritul artistului trăiește acolo!

Sunt privilegiat și puțini se pot lăuda cu asta. Am avut eu șansa asta, ca pereților să le pun amprenta mea, coloanelor cu glet ca marmura să le dau înconjur cu palmele desfăcute, scaunelor să le ating catifeaua, treptelor ce urcă pe scenă să am onoarea de-a le călca. M-am ascuns după cortina vișinie în așteptarea reprezentației, lojelor le-am încercat fiecare loc, le-am șters cu barba praful țevilor puse în calea săriturilor buclucașe, ușilor capitonate le-am scârțâit balamalele, cabinelor le-am tocit canapelele. Subsolurilor le-am mirosit motorina, le-am căutat înfrigurat intrările orchestrei ascunsă sub scenă. Misteriosului pod i-am găsit hulubii și tot eu sunt vinovat că le-am ferecat pentru totdeauna porțile spre el, i-am aflat misterul tavanului spre care îndreptam privirea după luminile ascunse în firidele-cupolă până ce ochiul magic avea să-și verse pe pânză nebănuite și incitante scenarii. I-am stat deasupra, am întins mâinile ca în visele mele de copil și-am tronat regește peste ea, unica, misterioasa casă de cultură!

Casele vorbesc.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

1 răspuns

  1. 5 martie 2015

    […] Oamenii se trec, cărțile nu mor niciodată! […]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Share