Zăngănele (X)

X.

Photo credit: Lewis Hine

Photo credit: Lewis Hine

– Salut, salut! Încotro?

– Dar dumneata?

– Spre casă, am dat o raită și mă întorc în bârlog….

    Asta m-a făcut să îmi găsesc mereu calea către orașul natal. Nu sună chiar bine, dar e cel mai potrivit dintre atribute pentru locul ce ți-a dat un statut. Este la fel de emblematic precum numele și prenumele pe care îl porți. Fără ele nu ești decât un orfan, un număr poate, un x indescifrabil, un deget înmuiat în cerneală.

     Se întâmplă să fugi însă o perioadă de el în încercările de a schimba decorul mult prea banal pentru zbuciumul de final de adolescență, în efuziunile tale tinerești de-a dărâma lumea toată, de a-i construi un nou chip, un nou înțeles. Îți alegi un bastion și îți propui să-l dobori. Îi întorci spatele, ocolești să-l amintești în noile anturaje, îl pronunți cu jumătate de gură când ești nevoit, tocmai fiindcă îl consideri o rudă îndepărtată, pipernicită, nu tocmai frumoasă, urâtă chiar, nu tocmai deșteaptă, mai degrabă proastă.

    Huzurul în sânul noii identități îți conferă lejeritate, o aură pe care ți-o pui tocmai pentru a eclipsa pe cei uitați, pe cei ce așteaptă de la tine un strop de demnitate pe care mai târziu să-l treacă în cartea sa de istorie. Unul e mai mare, altul mai mic, unul are străzi mai lungi, altul mai scurte. Cu toate acestea în balanță îl alegi pe cel mai mare, i te alături în demersul anonimatului și dai uitării ignorant liliputanul.

    Detronezi tot ce ți-a fost rege, sfârâmi mitologii, alungi laptele matern dincolo de granițele periferiilor metropolitane, pui punct unui capitol întreg de viață. El rămâne acolo, timid, înlăcrimat, îndurerat, obișnuit, resemnat că în fiecare zi are de plătit uriașilor patriei tribut de carne tânără. Mereu cu sufertașul la poalele autobuzelor și locomotivelor, mereu cu bănuții în batistă, strânși cu dor pentru înstrăinatul de casă.

    Rememorează pașii care au amprentat glodul și smoala asfaltului, păstrează în aerul provincial parfumurile plimbărilor tale, ține în seif toate umbrele de zi și de noapte sub cifru pentru totdeauna. Tu nu-i vei mai fi martor la primăveri și ierni, la fruct copt și cules, dar el te ține minte. Își amintește cum i-ai sărutat tălpile când neîndemânatic i-ai căzut la picioare, îți știe aruncătura de privire peste toate casele, îți ascultă încă gânguririle și primul cuvânt.

    Ți-l aduci aminte, nu?

    Te-a legănat, ți-a acceptat primul sărut sub rezerva obrazului înroșit, te-a lăsat să-i faci revoluție și-a mers cu tine atunci braț la braț. Ați și absolvit împreună. Și-a scos atunci pălăria în fața ta și-a aruncat-o în slăvile cerului. Te-a dus și pe șapte cărări acasă, toate ale lui, la finalul celor zece clase, te-a pus pe scenă și-a cântat și-a dansat cu tine, te-a și aplaudat. Toate sunt deoparte, rânduite pentru vremuri de sfârșit. Are el ceva ce puține au. O chemare pe care ți-a pus-o în suflet odată cu ursitoarele cele bune, un dor care mocnește pitit în suflet și care la momentul oportun se trezește, dorul de acasă. Ți-a păstrat saluturile și binețile, diminețile cu soare, pomii în floare, luminile pale, liniștea eternă.

    – Atenție, vine! E toată lumea pregătită? Motor!

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

1 răspuns

  1. 4 martie 2015

    […] Casele vorbesc. […]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share