Zăngănele (IX)

IX.

 

    Am crescut. După povestea de ieri tot nu m-a lămurit mama ce-a vrut să spună. Așa că m-am apucat s-o întreb, după ce-au răsărit pe buzele mele câteva gângureli numai bune de-nțeles. – De ce mami, de ce? – De ce, ce? – De ce nu sunt și eu mare ca tine? – Fiindcă ești mic. Așa te-am făcut și așa ai să fii o bună perioadă de timp. – De ce…. Nu mai continui, nu este rostul unui eseu să o facă.

    La ,,de ce” se poate răspunde și fără dialog, mai ales între oamenii mari. Își pot face două semne și să afle că sunt bine. Poate că și americanii ăștia au un merit. Nu pentru că au clocit oul lui Columb, ci pentru concizie. O pendulare de palmă desfăcută la nivel de intestine și un ,,o” ca răspuns din degetul mare și arătător de pe cealaltă parte de drum și poți ține cuvintele în buzunar pentru o altă întâlnire de succes. Ce nevoie ar fi de vorbe goale când o înclinare de cap poate să primească o ridicare de mână dusă în semn de salut. Întrebați unul care are falca bombardată de dureri de dinți. Nu numai că va ocoli discuția, dar va da și ochii peste cap și cu mâna la obraz se va depărta cât mai repede de voi.

    De multe ori folosesc limbajul semnelor, tocmai ca să acopăr o insuficiență evidentă de cultură. Se opresc literele în gură, ies strâmbe, false, pocite, bâlbâite și-atunci o astup repede. Decât să spun prostii, mai bine tac. Se întâmplă ca revoluționarele gânduri să facă spume de salivă și-atunci le-nghit. Câți nu-ți recomandă să aștepți, convinși că brânza de la gură nu este suficientă de gargară matură. Faci o pauză. O recomand și eu.

    M-am întrebat cine sunt. Am luat la rând lucrurile cu care mă puteam compara. Pat nu sunt, cu toate că facem corp comun în timpul somnului. Scaun nu, fiindcă nici nu-l pot ține mereu legat de șezut și nici la cap cum se mai sugerează. Masă nici atât, doar n-o să-mi frec coatele de ea toată viața. Am ieșit afară pentru prima oară. ,,Hopa sus, măricel!”, ,,Vezi pe unde calci” și-am dat în gropi de mi-am julit mâinile și picioarele. Am privit la primul trecător. Întrebarea a venit cât se poate de firesc. ,,Sunt om?”. Nu știam cu ce se mănâncă, dar așa sunt copiii, curioși. Nu, nu eram om. Oamenii sunt înalți, oamenii aleargă, se îmbrâncesc, se cațără…. Nu făceam nimic din toate astea, deci nu eram nici om. Nu eram nici motan și nici câine, am sesizat. Nu aveam blană. Lâna tricotată în formă de pulover nu toarce și nu mârâie. Pasăre nici măcar, ele zburdă pe cer libere. Cu uitătura pleoapelor strânse îndreptate spre senin, m-am întrebat firesc: sunt…? N-am apucat. De sus a trăsnit de s-a auzit până-n Patagonia, unde-o mai fi și asta.

    Au fost momente în care plecat fiind, să mă trezesc la întoarcere, în noapte, cu cea mai stupidă chestionare: ,,Ce caut eu aici?”. Mi-ați răspuns a doua zi:

– Salut domnu’….

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

1 răspuns

  1. 7 martie 2015

    […]     – Atenție, vine! E toată lumea pregătită? Motor! […]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Share