Zăngănele (XXI)

Zăngănele

XXI.

abecedar-mama     Bine că nu suntem totuși o machetă de oraș. E un avantaj major să nu ai totul comasat într-un singur loc, ai și tu haz de cetățean mândru. Gândiți-vă la Mărășești. Nu știu dacă numără acum 6000 de suflete. Îi poți striga la apelul nominal în câteva ceasuri și nici nu e nevoie să-i cauți prea mult pe absenți. Că vii cu trenul sau că treci peste șoseaua spre Adjud tot la gară ajungi. Nu faci cinci minute la pas normal până în centru. Acolo este Liceul, acolo Școala, Biserica, Piața, Casa de cultură. Dacă mai faci cinci minute în orice direcție, ai pășit afară din el. Au și ei o stradă principală pe care nu s-a instituit încă circulația pe un singur sens, două secundare și cam atât. Vă vine să credeți că în fiecare zi se fac pregătiri pentru ocaziile deosebite din viața urbei? Cu dansuri, muzică. Atâta știu ei să facă, dar chiar fac. Au și poeți, au și dascăli și toți îi respectă și îi prețuiesc cum știu ei mai bine. Și au mândrie!

     Să nu te simți oare privilegiat că ai nu unul ci patru licee, să nu vezi că nu o singură școală dă elevi buni ci șapte, să nu te simți în al nouălea cer cu douăsprezece biserici? Oameni blânzi profesorii, dar și mai potoliți propovăduitorii de dumnezeu. Ar putea să-și împartă din când în când experiențele și să pogoare peste masele de copii educația pedagogică. E ceea ce lipsește azi la cel puțin douăzeci de generații, modul normal în care se făcea odată carte. Până și ai mei mă întreabă de ce stau să tot omor creierii vecinilor celor pe ale căror case mă cocoț și nu mă duc să predau și eu la o școală muzică și nu numai ei se miră de preferințele mele ciudate. ,,Adică e mai bine să-ți rupi mâinile muncind în loc să stai curat și respectat la catedră?”. Este. Sunt liber. Pot să văd lucrurile așa cum sunt sau chiar dacă nu le pot distinge la un anumit moment, sunt atâtea altele care să-mi atragă atenția. Îmi pot da seama când greșesc, iar ăsta este un instrument destul de bun și precis pentru viața mea și pentru cei din jur.

    Îmi place școala, mi-a plăcut dintotdeauna și mai că m-aș băga învățăcel și acum. M-aș așeza în bancă doar de dragul liniștii care se așează peste capetele încă neluminate și-aș asculta magicele cuvinte de dascăl. Chiar aș lua-o de la început, de la ,,m” și ,,a” și ați putea încerca măcar o zi să stați în bancă împreună cu fiul sau fiica.

    Eu așa mi-aș începe prima lecție de muzică: – Dragi elevi și părinți, astăzi vom pătrunde tainele…. Doar că așa ceva nu se poate, visez eu prea frumos. În plus mai sunt o serie întreagă de inconveniente pentru care m-am decis să nu urmez calea. Salariul insignifiant, posturile de debutant o navetă continuă și de neînțeles, o curiculă îmbătrânită, sechestrantă, elevi dornici mai degrabă să imite comportamentele de acasă decât să și le corecteze, părinți de asemenea, o societate care nu vine în sprijinul obiectivelor actului de învățământ, o sălbăticie tolerată. O indiferență fără sens, fără ținte, o muțumire de sine neliniștitoare. Întrebați-vă acum cât încă mai este timp. Cum vor arăta colegii voștri când voi veți ieși la pensie? Pe mâinile cui veți lăsa creta și buretele? Cine va duce flăcările de sub retorte mai departe, cine va mai scufunda un corp arhimedic în apă și cine va mai vorbi cu atâta pasiune despre Decebal, despre munții Sarmisegetuzei? Și cine va mai sta să-i asculte?

    Gândiți-vă!

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share