Zăngănele (XIX)

XIX.

Strada Mare din Rîmnicu Sărat - ECATERINA IRIMIA

Strada Mare din – ECATERINA IRIMIA

      Vă stă bine. De-acum așa o să ne dăm binețe: – Salut Primare! – Ohoho, bună să-ți fie inima domnule ministru! Eu cred că e un bun mod de-a începe să fim conștienți de ce se întâmplă în jurul nostru, totul ar lua o formă normală fără excese, cu o manieră de bunăcuviință în comportament, cu condescendență, cu empatie, cu simpla grijă pentru cel de lângă noi. Dacă el moare, murim și noi, dacă el simte, simțim și noi, dacă el iubește, iubim și noi. Și de ce spun asta? Orașul tinde să rămână gol, chit că agitația seacă piețele de merinde, străzile de asfalt și parcurile de neliniște.

      Gol în sensul că puțini plecați mai vor să se întoarcă, măcar și pentru 24 de ore. Este sentimentul ăla care ține satele pustii și orașele mici în stare de inerție până la ruină totală. Să presupunem că peste cincizeci de ani cineva se hotărăște să schimbe locul șoselei naționale care în felul acesta va ocoli Râmnicul pe la est să zicem, la zece kilometri distanță. Peste o sută de ani, din fuga șoselei, la orizont se vor vedea câteva mogâldețe mai răsărite negre, vizibil părăsite. Tu, strănepot al unora care au locuit cândva acolo, vei exclama întristat: ,,Acolo s-au născut bunicii mei!” și vei trece mai departe. Toată istoria ta să fie legată de o șosea, tot viitorul tău să depindă doar de câțiva kilometri de bitum, prezentul să te oblige să îi ieși în cale. Îmi disputam cu rudele dreptul la logică rutieră cu ceva timp în urmă. Fiecare are raționamentul și argumentele proprii, culese bineînțeles din fărâmele de adevăr scăpate de portavocile locale. Unul dăi în sus că primăria a primit ordin de la nivelul următor, altul că ea este responsabilă de reorganizarea circulației, eu că nu văd sensul proclamării unei singure direcții pe căile principale.

      Să te ferească sfântul să fii automobilist pe străzile noastre și să te ferești din calea lor dacă ești pieton. Are și urbea noastră trei drumuri centrale mari și late, dar nu prea. Pe prima de la râu în jos intră oaspeții pieții, pe mijlocie ies domnii și reintră pe cea de-a treia via E85. Ei, aici nu înțeleg eu. Pentru ce să aglomerezi șoseau ce leagă Bucureștiul de Moldova, când și așa e arhiplină de tot felul de mașini? Pentru ce atâta îmbulzeală pe două artere care și așa sunt hipercăutate în orele de vârf și nu numai. Câțiva, mulți în viitorul nu prea îndepărtat, nici nu mai vor să audă de mica capitală frezată rutier după norme europene.

     Ne plimbăm nițeluș și azi. Traversez podul venind de la Buzău. Dreapta pe dig. Să zicem că vreau să ajung în spatele blocurilor din stânga mea, în curtea fostei școli speciale. La stânga nu pot să intru fiindcă un șofer indisciplinat a parcat mașina pe mica străduță cu un singur sens și nu sunt sigur dacă nu cumva e interzisă intrarea. Înaintez. Pe prima stradă este interzis oricum, următoarea nu mă lasă fiindcă e blocată de cei cu cartofii și sacii de mălai ce-și așteaptă descărcarea, pe la blocul 1 nu are sens. Înainte, că înainte era mai bine. Stânga spre Kaufland, stânga pe Brâncoveanu și înapoi spre piață. E o soluție să fac din nou stânga după al doilea semafor de la părculeț dar n-am ajuns încă la el. E roșu la primul. Eu aștept, din dreapta mea se năpustește un bolid mai, mai să ia un pieton peste capotă. Tot el face scandal, el are intermitent deci și dreptul să calce peste verdele pietonilor. Am marcat momentul cu o cruce, prima.

     Trec de al doilea semafor, refuz aglomerația și strâmtimea fâșiei numită drum de pe lângă piață și execut procedurile de încadrare și de intrare printre blocuri, cu gând să mai scurtez itinerariul. Imposibil. Cineva vrea să iasă pe acolo. Merg înainte și în sfârșit iau și eu calea cea bună. Da de unde bună? În colț la fosta centrală termică un confrate a pus mașina pe avarie și a plecat să-și procure rapid un pachet de țigări, îi ardea buza după un fum. La sosire îi fac semne omenești să se urnească din loc, dar el mi-a aplicat un semn dirijoral de pregătire de partitură și o injurie sănătoasă, din aia de la țară. Cu mulți nervi tocați ajung la poarta campusului școlar după un kilometru și ceva și exact o jumătate de oră.

     Continuăm călătoria peste două zile.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share