Ocazia pierdută – religia fără credință

Religia fără credință

Lasciate ogne speranza, voi ch’intrate!

No-Nazi-Salute-02

   Atunci când nu apelează direct la crimă, unul dintre cele mai puternice instrumente de control ale unei dictaturi este conformismul. Fiinţele umane au o tendinţă naturală de a merge cu gloata, de a spune şi a face ce spun şi ce fac ceilalţi, chiar dacă nu cred şi nu vor, chiar dacă ştiu că nici ceilalţi nu cred şi nu vor. Din cauza asta e atât de importantă minciuna într-o dictatură. Rolul minciunii nu este acela de a ascunde adevărul, el e la lumină, pentru toţi să-l vadă. Rolul minciunii într-o dictatură este acela de a trasa linii de conduită, a determina comportamente, de a arăta ce este permis şi încurajat şi ce contravine „voinţei publice”. Individului i se arată minciuna pe care trebuie să o mimeze, iar el va mima traiul fericit şi încrederea în viitor, în timp ce partidul mimează asumarea responsabilităţilor. De aceea, în dictatură, totul este o mascaradă.

    Se duce pe copcă economia, în spitale nu există medicamente comune, pâinea e pe cartelă, carnea, laptele, zahărul şi ulei nu se găsesc, hainele abia se pot procura, curentul se întrerupe 6 ore pe zi… ? Nu contează, scoate-i pe stadioane să cânte şi să danseze, să mimeze mulţumirea şi traiul îndestulat.

     Zilele care au trecut am asistat probabil la una dintre cele mai mari demonstraţii de conformism, de după 1989. 86% dintre elevii români vor participa la orele de , pe baza cererilor depuse de către părinţii lor. Motivele pentru care părinţii au optat pentru participarea la ore a copiilor sunt multe. De la cei care își doresc sincer o astfel de educaţie pentru copiii lor, la un 10 luat uşor, la „nu am vrut să se simtă exclus din colectiv”, „oricum trebuia să stea în clasă în tipul orei” etc. Excluzându-i pe cei cuprinşi sincer de fervoare religioasă, în spatele tuturor acestor motive se ascunde de fapt conformismul. Popor creştin, aşa li se tot repetă, românii mimează, sub forma ritualurilor şi a superstiţiei, credinţa şi valorile creştine. Folosind aproape zilnic o trecere de pietoni aflată lângă o biserică, mi s-a întâmplat, nu o dată, să fiu în pericol de a fi călcat de către vreun şofer făcându-şi cruci la volan, cu ochii pios îndreptaţi către casa Domnului, dar totală indiferenţă pentru pieton şi regulile de circulaţie. Din obişnuinţă, ritualic aş putea spune, românii au semnat o cerere în deplină necunoaştere a ceea ce urmează să studieze în şcoală copiii lor: manualele de sunt pentru majoritatea părinţilor români o taină tot atât de mare ca cea a botezului.

    Am citit însă şi o opinie de genul: vreau ca plodul meu să cunoască religia creştină, dar asta nu înseamnă că sunt de acord cu felul în care se face educaţia religioasă în şcoală. Interesant, dar cererea nu a fost semnată sub rezerva revizuirii manualelor sau a perfecţionării cadrelor didactice.

    De fapt, în final, aici e problema: cererile sunt un cec în alb dat Bisericii Ortodoxe Române. Cine mai poate contesta acum în vreun fel că este biserica naţiei? Semnând acele cereri, românii şi-au exprimat deplinul sprijin pentru o Biserică în care păstorii sunt foşti colaboratori ai Securităţii sau personaje precum Arhiepiscopul Tomisului. Au semnat pentru Catedrala Mântuirii Neamului, pentru bisericile ridicate pe ultimele spaţii verzi ale oraşelor şi, în general, pentru mai mulţi bani daţi Bisericii de la buget. Au semnat pentru preotul care le ia banii (mulți!) şi nu taie chitanță. Un procent semnificativ mai mic al participării la orele de religie ar fi putut da un semnal politicienilor: banii investiţi în au randament electoral scăzut. Semnalul dat a fost însă exact invers şi tupeul sprijinit pe reprezentativitatea care tocmai a fost oferită va găsi mult mai uşor calea către bugetele locale şi naţional. Cei care cer schimbarea din interiorul Bisericii n-au decât să tacă: poporului îi place exact aşa cum e. Cum zic politicienii când le vin procurorii la uşă: „cine sunteţi bă, voi? Pe mine m-au ales sute de mii de oameni!!!”. Ei bine, cine suntem noi, acum, să contestăm Biserica în care milioane de români au încredere să le educe copiii?

    Biserica Ortodoxă Română poate rămâne exact aşa cum e: ruptă de problemele societăţii, drăgăstoasă cu orice borfaş cu punga largă, politician sau nu, lipită de bugetul naţional, cu privirea către răsărit şi atât de antioccidentală încât antiromânească poate fi un epitet potrivit pentru a o descrie.

     Că procentul de 86% a fost atins ca-n Teleorman, de alegeri, e foarte posibil, dar nu contează. Românii s-au conformat şi au confirmat statutul Bisericii în societate, iar aceasta poate pretinde în continuare rolul de călăuză spirituală a naţiei pe care o spoliază cu aroganţă.

     Mascarada continuă, Lasciate ogne speranza, voi ch’intrate!

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Share