Ora de muzică (3)

Ora de

3

Photocredit:  VIKTOR HANACEK      Bucuros nevoie mare, elevul de muzică zburdă nerăbdător să apuce tainele chitării pe care a auzit-o sunând frumos la un coleg de clasă, înconjurat de câteva pipițe în devenire vrăjite de….

      De ce? De câteva armonii pe care voinicul pe care îl am în față speră să le înghită ca pe apă. Facem cunoștință, încercăm o apropiere firească la prima vedere, îl întreb dacă îi place chitara în mod special sau are predilecții pentru alte instrumente și-mi povestește ce vă spusesem la început. Îl întreb dacă îi plac fetele și-mi povestește despre o colegă cu care se întoarce de la școală și care îi este și vecină. După un preambul consistent de un sfert de oră încerc să prezint obiectul din dotare. Fac analogii, mai sporovăiesc și despre muzicieni cunoscuți, chestionez de gusturile și preferințe printre artiști, cântece și altele.

       Copilul pare docil, ascultă, pare să dea semne că îi place însă privește așa fugitiv peste capul meu la ceasul din perete. E clar. Trecem la fapte și-l momesc cu câteva mici trăznăi făcute de mine pe cele șase corzi. Din ,,uau” nu mă mai scoate și execută câteva aplauze mici. Așa-l conduc spre primul chin: Mi minor. Arătătorul în spatele griff-ului, celelalte patru deasupra corzilor, două dintre ele la atac. Uite-așa, nu așa, cât mai aproape de taste, mai apăsat, cotul dezlipit de corp, atenție la corzile libere să nu le atingi! Uf! Pauză. Dor buricele degetelor. Așa se învață, cu durere! Îi simt dezgustul și remușcarea de-a fi ales să cânte. Îl întreb de școală, de matematică, de română, strecor un Sobieski, o ridicare la putere și-l distrag din gândurile de renunțare. Reluăm. Mai râdem, ne mai văităm, mai scriem un detaliu tehnic pe o foiță despre acorduri, denumiri și degete. Ne despărțim fiindcă ședința a luat sfârșit. Ne luăm la revedere și pleacă.

      Cei mai mulți dintre părinți își transferă dragostea de muzică copiilor, neputința și oprimarea învățării unui instrument în copilărie și rău fac. Psihologic vorbind mulți nu-și dau seama că parte din progeniturile lor o fac sau de frică sau pentru a compensa o neputință la una sau mai multe materii școlare. Încearcă să distragă atenția prin mici reușite la muzică, cu toate că minunea ține exact până la momentul greutății de a se autodepăși. După aceea o să dea vina pe profesor, pe faptul că nu are timp și pentru școală și așa mai departe.

      Chiar nu e de glumă și cine a inventat mitul ușurinței muzicii a fost unul dintre cei care i-au frunzărit câteva pagini la început. Nici atunci nu e ușor, doar că unii bagatelizează întregul edificiu până la simplificarea totală, categorisesc muzica drept fleac. Am mai susținut punctul ăsta de vedere: singurii practicanți care scapă mai ușor de analiza sumară populară sunt interpreții de cânt clasic atât timp cât n-ajung să presteze la sat, comună și oraș mai mic de o sută de mii de locuitori. Acolo laudele se pierd în bătăi pe umăr, în ,,măi nea…” și în ,,bre”-uri familiare. Să te ferească sfântul să te așeze la propria masă poporul și să te mai și hrănească! Nu știu muzician cunoscut român și dintre cei străini la sfârșit de carieră care n-au cântat la un eveniment intim, de familie. Acolo ajung cu toți!

     Indiferent cum vă închipuiți viitorul copilului-muzician, să știți că oricât de celebră va fi scena pe care va urca, indiferent de câți lauri va fi încununat, odată și odată va intra într-un con de umbră și durerea cea mai mare a unui artist vine atunci când nu mai este ascultat. Spuneți-i că nu va mai urca pe scena și i-ați luat totul!

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share