Zăngănele (VI)

VI.

A_father_looks_over_his_vaccinated,_ugly_child_and_is_glad_t_Wellcome_V0011817  E șase punct. Pe întuneric nu se vede ceasul, dar am o abureală în cap că așa trebuie să fie. O să mai lâncezesc nițel în pat, probabil pentru ultima oară. Așa le-am spus și prietenilor aseară, că e ultima oară când mai chefuim împreună, de mâine am responsabilități, de fapt de azi. Ea s-a și sculat, perfect conștientă că i-a sosit ceasul, s-a dat binișor jos din pat, a zăbovit câteva secunde pe margine, cu burta gata să explodeze și și-a făcut curaj. A plecat la baie să se pregătească, să se cinuiască, cum zicea a bătrână, bunică-mea, și să plecăm la maternitate. ,,Hai Ioane, scoală! De astăzi dăm milităria jos din pod!”

    Puțin spus militărie. La câte marșuri și alarme din oră în oră în noapte și din minut în minut în zi se dau cu ordin de la micul general de armată, stagiul ostășesc pare o vacanță binemeritată. Doar că instrucția nu este de data asta conjugată la genul masculin, ci este doar apanaj de mamă. Dacă ai loc prin casă de ea. Ia suzeta, ține scutecul, apucă de picioare, dă-te din calea mea că mai rău mă încurci, ține-i capul pe spate, na la mama, șșșșt, nani, nani, puiul mamii, toate sectoarele și plantoanele pe umerii ei, fără grade, fără decorații, un simplu soldat cu conștiința împăcată și încărcată de datoria supremă: jurământ pentru viață! Anotimpurile ei devin anoste, chipul prins de seva icterului privește o singură floare, cea căreia îi udă buzele cu sângele propriu, stins în sânii grei, ochii au un singur dumnezeu: pruncul!

    Rolul meu de moașă pentru nouă luni se cam încheie. De aici încolo responsabilitatea mea e doar o umbră, n-am a mă mai amesteca, privesc doar de pe margine la viitor. Nu mai am permisiunea de-a mă erija în sfătuitor sau diriguitor, bagheta este la părinți. Ei vor ști mai bine cum să uzeze de magia ei. Pe vremuri era sub forma unei jordii și mulți și-au înăbușit lacrimile de durerile corecției răufăcătoare, dar unii s-au făcut oameni și recunosc că fără tușa corectoare n-ar fi cunoscut căile succesului. Eu doar sper că nu vor face uz decât pentru îndrumare în partiturile vieții măcar șapte ani, spre șapte arte, șapte muze blânde, curajoase, împătimite de frumos, șapte zile pe săptămână șapte șoapte șușotite la ureche.

Viața însăși este mai presus de literatura mea de familie, mai neașteptată decât orice revoluție, mai revigorată după fiecare eșec, mai vie cu fiecare nou născut. V-am spus că e unicul sens al frământărilor acestui mic colț de univers și eu am înțeles-o la timp. Sunt sigur că fiecare a avut aceleași procese de conștiință, aceiași judecători în minte, aceeași sentință: condamnarea la nemurire. Perpetuarea ta veșnică. Tu în milioane de exemplare, tu de șaptezeci de milioane de ani. Ai vârsta asta, dar o poți lua de la zero de fiecare dată. Ai șansa clamată de alții în metempsihoză la regăsire în fiecare por al microcosmosului numit pământ, în fiecare secundă, înmiit. Și ai cel puțin una!

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share