Zăngănele (I)

I

    Mi s-a propus cu două săptămâni în urmă să mă alătur unei foițe, străvezii deocamdată, dar menită să rupă gura lumii, mai ales cu gust sărat, acidă pe alocuri, zeflemistă și impasibilă de cele mai multe ori. Marius mi-a dat mână liberă să trec la acțiune: orice, zice el, de schimbat mentalități!
"Lines Apophysis Fractal Flame" by I, Jonathan Zander. Licensed under CC BY-SA 3.0 via Wikimedia Commons - http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Lines_Apophysis_Fractal_Flame.jpg#mediaviewer/File:Lines_Apophysis_Fractal_Flame.jpg

„Lines Apophysis Fractal Flame” by I, Jonathan Zander.

    Dragule confrate, aproape că vrabia stă moartă după o ciuguleală de mălai, darămite să o mai și viseze! Nu spun că o fi imposibil, fiindcă nu este, trebuie doar grijă și foarte puțină încrâncenare. Canalizarea urii, neajunsului, neînțelesului, poate duce la efecte nedorite. La dușmănii inutile. Nu sunt de spus nici povești cu basme, nu în forma în care totul este ideal, mai mult decât frumos, mai improbabil decât posibil, nu în forma aceea cu care eram noi și mai sunt și alții momiți să vedem realitatea: bună, supusă, calmă, dreaptă…

    Cu ce să începi? În primul rând cu nașterea. E primul punct valoros, de înscris în cotidian și eu aș porni cu individul, cel căruia la o zi sau două i se fac formele de venire pe lume. Îl separ cu totul de toți ceilalți, fără mamă și tată, fără mănuși chirurgicale gata să-l scoată steril din placentă, curat ca lacrima, o lacrimă în care a sălășuit amniotic nouă luni. Le dăm la o parte și pe ele. Așadar, avem de-a face cu un individ perfect, fără urmă de pată, fără trecut, doar cu prezent și viitor, care au și început deja. Căpșorul lui este gol, gata să primească cu biberonul și pipeta învățăturile cele mai bune, cele mai alese comportamente, cele mai propice cadre în care să se dezvolte, nu e nici român, nici țigan, nici american sau chinez, este pământean, stăpânul naturii, animalelor, protejatul soarelui, țelul vieții. Mâinile lui sunt gata să primească virtuțile muzicianului, tâmplarului, țesătorului, picioarele lui sunt din plămadă de olimpian zeu, cu călcâi de Ahile, de demnitate supremă, căci doar cei demni stau drepți, semeți în fața oricărei provocări. Pântecul lui este născător de sublim, de dragoste, de extraordinar. Însă…
    Însă de mâine încolo e vai de el. Care mai de care se luptă pentru a-l atrage de o parte sau alta, în mâinile mamei, în ale tatălui, ale bunicilor, verilor, nașilor, cuscrilor… În țipetele mamei, ale tatălui. În botez cu apă, în mameloane calde și dulci, în râsete și bucurii, în lacrimi de fericire și tristețe. În șapte ani de-acasă. Uite un enunț de pus la indexul logoreei ziaristice.
    Șapte ani și acasă. De aici pornește o societate, de la bună facerea lor sau din contră. În termeni universitari s-ar putea încadra la managementul familiei și aici o să-i aduc pe toți cei lăsați mai sus deoparte la aceeași masă. O să pun mama în fruntea mesei, tatăl lângă ea și-am să le pun o întrebare simplă: ,,Pentru ce-ați adus pe lume acest copil?”. Vreau să-mi răspundă sincer, să nu-mi arunce cuvinte mari, să nu-mi spună că vor să scoată din el un doctor, profesor, inginer, că nu ține. Vreau să-mi spună că nu-l vor abandona, că nu va muri de foame, că nu va fi o clipă în care să se mai gândească egoist la ei, că nu va rămâne o picătură de sânge pe care să nu și-o precupețească pentru el.
   Că mâine, la prima geană de soare, va răsări și el!
Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

1 răspuns

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Share