Zăngănele (VIII)

VIII.

public-domain-images-hine-lewis-national-child-labor-committee-collection-57    Cine crede în bancuri și povești să știe că și la noi a fost câte un Făt-Frumos, câte un balaur, dar nu cu șapte capete, ci cu șapte guri de foc, că Ițic și Ștrul chiar erau de-ai noșțri. Târgul ăsta a fost în stare să-i numere și pe ei printre cei ce-au cerut pământ și apă și li s-a dat. De contul lor s-a ținut seama prin actele adunate acum pe la arhive, cu vreun păs, cu o donație, cu vânzări și cumpărări, dar și prin simpla catagrafiere a lor și neamurilor lor aciuate sau dăinuind de câteva veacuri bune.

    Oamenii, asemeni vorbelor, au murit, doar câteva hârtii, răscolite de vreun gând temerar, o cruce durată trainic în marmură, mai fac apelul nominal al lor. Dintre vrafurile de foi, m-am trezit scuturat binișor de mâneca neștiinței. Cum gândul românului nostru îi este la sete înainte de foame, mi s-a servit într-o povarnă o lojniță. M-a dus autorul de mânecă exact la gura velniței. Am protestat bineînțeles că nu beau, dar n-am avut încotro, mi-a pus țoiul la gură și mi l-a dat pe gât. De aceea nu mai sunt nici băutorii de atunci. Mulți din generația tatălui meu vorbesc despre bătrâni ca despre niște descendenți direcți ai lui Adam, de-i de bat suta de ani pe umăr.

    Este de notorietate ,,La anii lui, mai bea câte-o țuiculiță înainte de masă….”. Fiindcă zeama de prună era curată, nu aditivată cu zaharuri și cine știe ce alte invenții comunistoide. Faceți cunoștință cu povarna care nu-i decât o velniță în fapt, o rudimentară instalație de stors pruna și de încercat puterile rachiului. Pruna să nu fie lojnită, ca să lase zeamă bună. Așa am găsit și rostul zicerii ,,s-a făcut leasă”. Pruna coaptă macerată în cazan, pruna uscată stoarsă de vlagă în lojniță, lojnița, leasă de nuiele pentru uscare de prună, circuit închis!

    Oamenii se duc, cuvintele mor lângă ei așternute în cavouri, obiceiurile românești supraviețuiesc istoriei. La noi în oraș sunt adunați grămezi, grămezi în piață, veșnica tribună a barabulei, pâinea săracului. Lângă, în odăi separate, vânzători cu amănuntul și mărunțișul. Clanțe, cuie, funii, pingele, șireturi, găitane. Găitane nu, că se împleteau odată, cu fir de aur și argint. Negustori în toată regula avea târgul. Mămulari, dar nu ca ăștia de azi, oameni cu patentă. Nu cu patent cum ați crede, ci cu plata la zi pentru meseria sau comerțul pe care-l făceau pe ici, colo, pe la sate, ambulant, cu cele necesare. Nu cu mărunțișurile chinezești sau broboade înflorate. Nu cu vopsele de ouă sau var lavabil, ci văcsea de dat pe lână luată direct din mâinile boiangiului, de la oraș. Nu se cădea să pună în mâna calicilor, la 1833, pânză fină adusă de bogasieri tocmai de la Lipsca. Se mulțumeau cu câteva opinci rihtuite neglijent de ei, la repezeală, luate pe datorie de la cizmari sau de la țiganul boieresc, cel ce făcea curele, cu forța. Mare trebuie să fi fost Râmnicul dacă pe răboj erau 26 de pescari. Or fi tras la boabă pe Iazul Morilor. Numai zidar și tinichigiu să nu fi fost, ai fi murit de foame, de aceea nu era decât unul de căciulă. Nici cașul nu mai este ca odată, dar nici cășăria lui Robescu nu-i. Degeaba i-a dat-o epistatul Ghiță în primire lui fiu-su, că tot s-a ales praful de ea.

    Oamenii se trec, cuvintele nu.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

2 răspunsuri

  1. Sorin Călin spune:

    Cu respect!

  1. 2 martie 2015

    […] – Salut domnu’…. […]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Share